Tipograful Pufu și …mașinațiunile

În 2003 am devenit inspector de religie la Inspectoratul Școlar Buzău. Se dorea o schimbare de abordare, pentru acest motiv, am fost desemnat de către Episcopia Buzăului să ocup această poziție. Deși urma să ocup postul o perioadă relativ scurtă de timp, iar apoi să revin la catedra de la Seminarul Teologic Buzău și la unul dintre sectoarele Episcopiei, am făcut carieră în învățământ. Am urcat ierarhic,  având posibilitatea promovării la Ministerul Educației, posibilitate pe care am refuzat-o.

În 2004, înainte de a accede la conducerea ISJ -ului prin concurs, am devenit consilier de imagine și purtător de cuvânt al instituției, poziție pe care am ocupat-o, practic, până în 2010, când am fost transferat la Palatul Copiilor.

Tot din 2004 am început să iau contact cu…realitatea. Unul dintre momentele cele mai urâte pentru un inspector general era apropierea examenelor.  Presiunea pusă de firmele lui Pufu pentru acapararea comenzilor tipografice era demențială. Da, Vlad Pufu, pe vremea aceea, avea tipografie și de nu-i se dădea comanda, conducătorul instituției era tocat cu ferocitate. Tipografia lui Pufu era o rotativă prinsă cu sârme și funcționa în spate la Cimitirul Dumbrava, în fostele garaje ale Partidului Comunist. Obținuse clădirile prin mijloace de presiune politică, tot de la PSD ( PDSR -ul de atunci). Relația cu Ion Cristoiu – un mare democrat, în paranteză fiind spus -, dar și poziția de forță pe care o avea un ziar, ca sursă de încă credibilă, i-a favorizat acumularea de bunuri publice.

Înțeleg că proprietatea respectivă, de la cimitir, s-a întors tot la stat, de curând, la un preț imens. Urmează să mă uit pe contract și să confirm sau nu dacă și cu cât a fost cumpărată de Consiliul Județean. O fi legal? O fi moral? O fi fără  PSD?

Evident, pe lângă respectiva proprietate, Vlad Mircea Pufu, a obținut și dreptul de a avea cele mai multe chioșcuri de presă pe spațiul public, evident, unde a voit.

Ei bine, dragi buzoieni, în cadranul realității, începeam să simt ticăloșenia sistemului. Pentru inspectorul general cea mai mare presiune era tipărirea foilor de examen și a broșurii de admitere. Pufu nu discuta la preț, iar prețul era de patru ori mai mare. Dacă nu tipărea Sansa respectivele repere, începeau atacurile în presă. Am prins această situație în cazul a trei inspectori generali. Spre exemplu, despre liberalul Dumitru Ene, marii jurnaliști ai lui Pufu, scriau porcării în fiecare zi. Dacă în anii anteriori, inspectorii se rugau de alții să găsească oferte mai mari la preț, să câștige Pufu, eu am susținut licitația pe bune și, evident, nu a câștigat Pufu. A câștigat o firmă din București, iar eu am dobândit dreptul la atacuri murdare în presa mogulului PSD local și la veșnică simpatie.

Deci, s-a rupt, cel puțin tipografic, șantajul, iar în perioada aceea am renunțat și la abonamentul la Șansa Buzoiană, lucru rar…și primejdios…

Și îmi amintesc cu umor cum pusese Pufu precum Bukow tunurile pe inspectorat. Prima pagină era rezervată. Nenorocirea mare ce se petrecea acolo, după Șansa. Cu toate acestea, noi nu aveam reacție. Disperat, reporterul care se ocupa de învățământ, a întrebat dacă citim totuși ziarul. Evident, nu-l citisem …dar am făgăduit că-i voi citi fițuica, însă după ce voi termina de citit ce începusem…Și cred că citeam Ghidul leneșului, o lucrare… laborioasă,  care a necesitat atâta timp încât Șansa a rămas tot necitit….

Am plătit, evident, cu șiruri multiple de calomnii teribila mea sfidare, în timp ce toți, mai mici sau mai mari, se aliniau poftelor financiare ale lui Pufu.

Instituțiile publice făceau stocuri de exemplare, să nu se trezească cu atacuri în presă. Plăteau din bani publici abonamente, să-și cumpărau liniștea șefii.

Eu nu mi-am cumpărat nimic de la Pufu, nu am favorizat niciodată trustul, nu am dat publicitate și am fost …beneficiarul unor articole, deloc onorabile pentru un jurnalist profesionist. Violente, mincinoase și multe, respectivele articole nu știu dacă mi -au făcut bine sau rău. Cred că mai degrabă mi-au făcut bine.

Îmi amintesc de un articol murdar, publicat…(sic), chiar pe 15 septembrie. În timp ce mergeam la deschiderea oficială a școlilor, să le urez elevilor, părinților și profesorilor cele cuvenite, la un moment festiv. Mergeam din școală în școală cu prefectul județului de atunci, Balaban, sau, la Râmnic cu primarul Viorel Holban. Tot în aceea zi, cancelariile aflau că tocmai a venit..dracu. Cel puțin așa eram prezentat de oamenii lui Pufu, pe prima pagină din Șansa.

În fine, nu a fost plăcut, dar nici mare sentiment de tristețe nu am avut. Apărusem anterior prin Cațavencu. Văzusem ce înseamnă scrisul ironic, dar civilizat. Așa că demersul lui locotenenților lui Pufu nu era mare scofală.

Privind în urmă, spun, totuși, că m-a avantajat campania potrivnică a lui Pufu, pentru că îmi făcea o descriere a activității profesionale din care reieșea, fără dubiu, că sunt om de succes, cu realizări importante pentru familia mea și pentru comunitate. Nu puteam să mă laud singur, așa că, lovitura din 15 septembrie începutul cristalizării unei imagini publice bune.

Tot de la trustul domniei sale a plecat și ideea că voi candida la Primăria Buzău și am făcut-o, iar rezultatul a fost fantastic de bun.

Deci, nici nu știu dacă mi-a făcut bine sau rău modul jurnalismul contondent al lui Pufu. Intenția a fost rea, rezultatul cred, totuși, că a fost pozitiv.

Revenind, rapid, la mașinațiunile tipografice ale lui Vlad Pufu, marea afacere erau alegerile. Atunci tipărea buletinele de vot, iar în vremea prefectului Ion Vasile, era să lase scrutinul fără buletine. Calitatea utilajelor i-a jucat feste și cu greu prefectul a rezolvat situația.

În fine, nu mai insist, să vorbesc despre bucătăria internă de la Șansa. Un fost angajat îmi spunea: cu cât Pufu se îmbogățește mai tare, cu atât noi sărăcim mai rău. Evident, domnul Pufu aplicase principii echitabile și în relația cu angajații.

Pufu nu m-a tratat doar ca un nesupus la regulile pe care le impusese public, ci și ca pe un concurent. Aveam și am o pasiune pentru cărți, scris și lectură și pe atunci, dar și acum am avut și am o tipografie. Pufu, antreprenorul, a închis tipografia proprie, din lipsă de comenzi. Eu am ținut oamenii activi, cu salariul întreg, chiar și în perioada pandemiei. Sigur, nu merge grozav acum, spre bucuria liberalului Pufu, economist care știe că din privat, se adună banii în punga statului, de unde domnia sa se hrănește bine și, din punctul meu de vedere, mult, pentru relevanța activității pe care o face. Totuși, depășind greutățile momentului, eu mi-am plătit oamenii corect și bine.

Da, la tipografie am tipărit și tipăresc cărți și reviste de tot felul, inclusiv școlare. Tiraje mici, dar importante pentru noi. Tipărim și cataloage școlare și tot ce stă pe hârtie. Doar e tipografie, nu?!

Diferența dintre mine și Pufu este simplă: eu lucrez pe o piață concurențială, ceea ce este firesc și îngăduit de liberalism, care are ca piloni economia de piață și democrația.

Vlad Pufu, a lucrat în stil african. De aceea zic: pripășire unui candidat diform doctrinar în partidul liberal este o eroare!

Nici un om cu educație minimă nu va vota un profitor al sistemului pesedist la local, pe o listă liberală. E împotriva firii.

Mă opresc aici, pentru moment, dar voi reveni, cu alte informații interesante despre practicile grupului Pufu,  la Inspectoratul Școlar. Credeați că e tot? Deloc!

Nu știu dacă tipografia este incompatibilă cu actul cultural – cel puțin așa a reieșit din critica pe care mi-o adresează iubitorul de Gogol, Pufu -, dar, mărturisesc adânc: admit această incompatibilitate și acest conflict de interese.

Reduceri!