Ministerul singurătății

Lumea este tot mai tristă, pentru că oamenii se simt din ce în ce mai singuri. Am urmărit diverse studii americane. Procentul oamenilor care se simt singuri trece de 60 %. Ceva mai ridicată este cifra celor care nu-și cunosc vecinii, deci nu-și vorbesc, nu se salută.

Trăim fără să ne cunoaștem, murim fără să ne plângem….

Extrem, inimaginabil de multă singurătate ne înconjoară… și aparent absurd. Cum este posibil ca în timpurile cele mai zgomotoase, în care interconectarea este fără precedent, iar prezența rețelelor de socializare atinge cele mai îndepărtate locuri, să fim atât de singuri?!

Este posibil, iar procesul de însingurare continuă, prin alterarea relațiilor naturale. Nu-ți știi vecinii dar, ai mii de prieteni pe Facebook….prieteni care la rândul lor par fericiți, care sunt transmițătorii unei imagini false, unui fake news despre viața lor.

Pandemia devine însingurare forțată. Nu era de ajuns că s-a pierdut sentimentul vecinătății, îl pierdem și pe cel al relațiilor în familie. Izolarea impune depărtarea, nu?! Așa zic specialiștii.

Și nu este vorba de o zi, de două, de trei, ci de perioade imposibil de prevăzut…

În acest ocean de singurătate, mai apare și teama viitorului apropiat, teama menținerii sursei de trai, în vremuri când accesul la resursele primare se restrânge la un număr mic de indivizi.

S-a pus problema închiderii piețelor, spre exemplu. O chestiune care, la prima vedere, poate fi judecată în chei diferite: de la trădare națională, la prostie.

Închiderea piețelor este mai mult decât o pierdere economică sezonieră. Cei care lucrează în agricultură sunt obișnuiți cu asemenea pierderi. Sunt dependenți de libertatea naturii, care, oricât a încercat omul să o supună, se menține liberă. Dar agricultorul seamănă încă o dată, își mai dă o șansă, chiar și după cel mai prost an.

Acum însă situația este distrugătoare!

Dezastrul este pierderea rostului și a încrederii. Producătorii nu vor mai avea curajul să semene. Vor trăi sentimentul inutilității lor. Populația va descoperi că se poate descurca și fără ei, își va face noi noi rute de aprovizionare. Practic, o categorie de oameni devine inutilă.

Și în alte domenii, oamenii pot descoperi că nu mai au nici un folos, iar trecere multor activități în on-line, extinderea capacităților de producție doar de către  unii privilegiați ai pandemiei, va duce la cea mai teribilă deteriorare a vieții umane, la pierderea rostului existenței.

Procente importante din populație vor ajunge la constatarea inutilității lor.

Oamenii vor fi totalmente inutili încât vor fi închiși precum vulpile în rezervații? Sau precum indienii protejați în habitatul lor de albii veniți să colonizeze America…

Pare o exagerare descrisă de cine știe ce autor de romancier, care vrea să șocheze.

Inutili și periculoși social prin lipsa lor de activitate, capabili de revolte și nemulțumiri, ocupanți ai unor teritorii care pot fi folosite în alte scopuri, în scopuri productive, pot deveni ținta reorganizării unor minți bolnave, care văd existența umană lipsită de spirit, în căutarea unei egalități exterioare, în căutare facilă de hrană. Oare experimentul comunist nu era așa ceva? Dar cel fascist?

Declarat inutil de societate și auto-însingurat, omul trăiește cea mai mare tristețe, în ciuda posibilității de a avea mii de prieteni în lume, de a transmite din spatele ecranelor fericiri debordante, de a-și afișa chipul iradiant…

În acest context, deloc încântător, este bombardat cu tot felul de promisiuni materiale, care-l pot interesa din ce în ce mai puțin. Politicienii ofertează… că-i fac asfalt, marile companii că-l lasă să lucreze din singurătatea lui, comercianții că-i trimit totul direct în sufragerie, doar să dea un click.

Cu cine să mai împărțim toate aceste privilegii? Dacă nu poți merge unde dorești și începi să nu prea ai la cine să mergi fizic, dacă nu poți cumpăra pentru plăcerea de a te întâlni, nu doar pentru a avea încă ceva, dacă viața devine o cușcă…

Nu întâmplător, în Anglia, în perioada trecutei crize economice, apăruse ideea unui minister al…singurătății. Se pare că singurătatea devine o realitate care se cere administrată public.

Sale!