Uriașul căzut

Sunt multe drumurile Buzăului străbătute de domnitori, dar mai toate în grabă. Treceau călări spre locuri de bătălie sau hanuri unde făceau planuri. Doar Cuza si-a găsit răgaz să stea o noapte la Buzău, în drumul său triumfal spre unire.

Un domnitor, totuși, a avut o legătură aparte cu Buzăul. Vlad Vintilă. El a trecut cu alaiul spre cetatea Mendicului, din care nu se mai văd astăzi decât ceva urme de cărămidă bine arsă, pe buza unui mal rupt de insistența cu care râul Slănic îi sapă la temelie. Chiar acolo râul face un cot, aparent pentru a ocolii respectos locul fostei așezări domnești; în realitate,  pune la încercare vigilența celor care ar trebui să mai păzească istoria locului și nu prea o fac.

Sub cetate, ieri, încă mai era un fel de oștean. Adus de spate, ca un fiu al lui Sisif, un bătrân aduna pietre. Intra în firele de apă ale unui octombrie cald și secetos, culegea piatră cu piatră și le așeza aproape de uscat.

De ce alesese chiar locul de sub cetate omul transformat în virgulă, de povara vieții? Fără să știe, reconstruia un drum inițiatic al primei zidiri, când, locuitorii dintre acești munți cuminți, au adunat pietre să paveze drumul domnitorului care le-a dat nume așezării. De la Vlad Vintilă vine Vintilă Vodă.

Așezarea unde se înnoadă drumurile, cele de peste munții, care duc la Brașov, cu cele de peste alți care munții, care fac hotar cu Moldova, are, în vremurile mai noi, amintirea și altor întreprinderi umane, decât mănăstirea și cetatea Mendicului.

Dar pana la locul povestirii, merita bătute drumurile. Peisajul este superb, semnele trecerii oamenilor se împletesc cu sălbăticia domolită a naturii. Muntisori ținuți sa nu sara in strada de către un gard de scânduri obosite, cruci străjuite de țarcuri sa nu plece după cel pe care-l plâng, copii care-ti ies cu plin, animale de povara, care amintesc de frumusețile muncii firești .

Pe aceste cai se ajunge in preajma a doua simboluri ale zonei, ambele legate de numele unui filantrop, al cărui testament încă are efecte.

Spitalul și capela boierului Bădeanu, ocupă, fără îndoială, semnul timpurilor mai apropiate nouă. Un boier filantrop a lăsat comunității parte din ceea ce avea, pentru a-și trata durerile trupului.

Deși a îmbrăcat forme diferite de organizare, intenția boierului Bădeanu, rezistă și astăzi. Acum, ansamblu vechiului spital este folosit, în partea de sus, este folosită tot ca unitate spitalicească, fiind extrem de bine întreținut de către dr. Mereu, iar în partea de jos, unde era fosta maternitate, a devenit azil de bătrâni.

Copiii de altă dată au îmbătrânit odată cu locul. Acum se întorc, ca în mitologie,  în…pântecele în care au stat la începuturi.

În zonă copii se nasc tot mai rar. Doar trecerea drumarilor pe Coca Antimirești a revigorat puțin zona.

Printre brazii înalți, care țin o umbră umedă în curtea spitalului, nu a mai răsunat de mult glasul decis al unui prunc, care vrea să se facă auzit, spre teama, speranța sau disperarea părinților care nu știu ce-i va urzi viața micuțului și cum se vor înțelege, cu toții, odată ajunși la casa lor.

Pe sub acești brazi am trecut și eu, ca orice copil născut pe Valea Slănicului.

Poate că alții nu s-au mai întors pe sub țepii deși ai brazilor. Eu merg adesea și, mai de fiecare dată, mă gândesc la voioșia părinților, atunci când au venit doi și au plecat trei.

Sunt legat de loc, de puținele amintiri și de brazii impunători, care dau sentimentul unei veșnicii mereu îmbrăcată în verde.

Nicicând nu m-am gândit că și brazii îmbătrânesc, că și ei obosesc să stea țepeni în fața timpului și a vremii. Credința mi-a fost zdruncinată ieri, când bradul simbol căzuse după rădăcina lui. El, falnicul, rămăsese buturugă boantă.

Se curbase, spun oamenii, și a fost doborât rapid să nu facă pagube peste iarnă.

Uriașul stătea făcut bucăți, într-o mare de conuri. El, cel care ascultase grijile atâtor tați care-i stăteau prin prin preajmă, înainte de marea veste, el care văzuse pentru prima dată chipul fiecărui copil, chiar înaintea Soarelui, tocmai el, cel ce părea veșnic, căzuse.

A rămas doar o urmă imensă, așezată ca o masă a tăcerii între azil și farmacia Iris. Îi vor lua de acolo și rădăcina, sau va rămâne veșnic, ca amintire a unui prieten tăcut, care a vegheat la multe bucurii?! I se va îngădui măcar lui să mai lăstărească, în zonă.

Acest brad fără nume, ar trebui, măcar acum, când nu i-au mai rămas decât nervurile care-l leagă strașnic de pământ, să fie botezat bradul copiilor, pentru a rămâne amintirea unui Crăciun pepetuu.

Iar dacă va fi cu totul scos din temelii și dorește cineva, totuși, să-l vadă, o așchie rămâne ca într-o raclă, în farmacie.

Sale!