Ahmet Altan

Totul se preschimbă pe pământ, numai prostia și răutatea nu!

Amintiri similare am mai cit prin memoriile intelectualilor închiși în timpul regimului comunist.

Valeriu Anania este autorul unei autobiografii cutremurătoare, absolut obligatorie pentru cine dorește să știe cum se construiește o personalitate, sau mai bine bine zis, cum se călește la tinerețe și cum se distruge la bătrânețe.

Jurnalele de carceră, în general, au două calități. Sunt pe deplin libere. Autorii își mărturisesc libertate plenară a spiritului și nu sunt dornici de literatură încărcată de metaforă. E atât de dur totul, încât durerea fizică a închisorii este acoperită  doar prin descoperirea personală a sinelui și atingerea marelui dar al libertății, oferit de divinitate.

În așa stare, evident, realismul bate metafora, fraza scurtă învinge formularea complexă, exprimarea directă bate, fără drept de apel diplomația. Autorii sunt la limita propriei existențe. Nu trăiesc din imaginar. Simt pe pielea lor, ceea ce un autor de ficțiuni își imaginează. Din aceste motive, jurnalele de închisoare scrise chiar de …  protagoniști, merită citite.

Ultima carte din această nișă tematică, pe care am citit-o, a apărut la editura Pandora și-l are ca autor și personaj pe scriitorul și jurnalistul turc Ahmet Altan. Poate părea ciudat că am asociat în acest text numele unui ierarh ortodox, Anania, cu numele unui turc, care de abia prin închisoare  are primele provocări serioase ale credinței lui islamice. Deloc!

Dictaturile sunt toate la fel. Ba unele, sunt chiar mai ipocrite decât altele. În timp ce comuniștii se declarau atei, dar chinuiau intelectualii pentru motive politice, susținând însă că doreau să combată misticismul, regimul Erdogan, dictatura modernă care i-a pus cătușe ziaristului turc, pentru că nu a avut …căluș în gură la vreme, se declară unul religios. Readucerea bisericii împăratului Iustinian, Sfânta Sofia, la statul de moschee, reprezintă un semnal al populismului naționalist-religios al conducătorului turc actual.

E greu de crezut că astăzi se mai petrec asemenea grozăvii politice, precum carcera pentru cuvânt, însă cine nu crede, poate trece prin filele jurnalului-eseu scris de către Altan, text cu mai multă literatură decât paginile scriitorului Valeriu Anania, însă…parcă a nu e …literatura lui….

Nu, nu este literatura lui Altan. Aproape singurele instincte ficționale sunt fragmentele de memorie literară rupte de la autori clasici, de care își atârna din când în gândul. În rest, relatare brută, a unei sincope de lumină din viață. O lipsă de lumină fizică, compensată ca la Steinhardt, de străluciri interne, care l-au făcut pe scriitorul Ahmet Altan să simtă că regimul a avut putere să-l închidă, dar nu a avut puterea să-l țină în închisoare. Cam ca în biblicele cuvinte de la Matei: nu vă temeți de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul…

Ahmet a fost încercat de experiența separării definitive de lume, motiv pentru care și-a denumit eseurile Nu voi mai vedea niciodată lumea….

Viața se oprise brusc. Nu se mai agita. Era rece și încremenită. Viața murise. Murise brusc. Eu trăiam, însă viața murise.

Mă obișnuisem să cred că voi muri, iar viața va merge înainte, însă acum viața murise, iar eu fusesem lăsat în urmă.

Lăsase în urmă o lume vie.

Fiu de scriitor celebru, Ahmet era rupt de lume, împreună cu fratele său, jurnalist și profesor universitar de economie, fiind acuzați că au participat la puciul împotriva lui Erdogan.

Capetele de acuzare și tratamentul sunt de urmărit în paginile cărții, precum și modul în care a ajuns să fie condamnat, mai întâi la închisoare pe viață, iar mai apoi la detenție timp de șase ani.

Zăcusem vreme de doisprezece zile într-o cușcă din arestul poliției, pentru că procurorului îi făcuse plăcere să folosească un cuvânt pe care nici măcar nu-l cunoștea.

În tot acest travaliu, de la speranța eliberării, la prima hotărâre de condamnare, deținutul încarcă cele mai teribile trăiri.

E imposibil de descris dorul pe care-l simte cineva în închisoare. Este atât de adânc, atât de despuiat, atât de primar, încât niciun cuvânt nu ar putea fi atât de despuiat și primar.

Sau….

Nu am avut niciodată sentimentul de neajutorare și de furie pe care l-am trăit în momentul acela. Ura mea pe despoți și pe puciști nu avea să se stingă niciodată.

Șocul schimbării bruște a vieții, l-a lovit teribil. Dădea o luptă între minte și trup. Mintea avea trecerile ei prin situații de viață egale. Născuse din umbrele imaginației un personaj care trăise drama condamnării pe viață. Dar trupul autorului trăia mizeria existenței propriului personaj…

Aceasta este o lume a adâncurilor complet necunoscută oamenilor care mișună la suprafață. Duhnea a piatră, a sudoare și a igrasie. Avea darul să smulgă din lumea de zi cu zi orice persoană care trece de zidurile sale galbene, murdare, semănând cu o pădure sulfuroasă.

Când Romanul bate viața, totul pare surprinzător. Deci, scriitor fiind, cu forța de a-și stăpâni personajele, de a le da drept la existență și la moarte, de a stoarce lacrimi din drama lor, Ahmet, nu trăiește un deja vu, ci un șoc existențial care-l anulează ca om viu, așa cum se destăinuie în carte.

Mi-am dat încă o dată seama că, atunci când trebuie să faci față unei realități, capabile să-ți întoarcă viața pe dos….

O altă concluzie a scriitorului încercat de viață la senectute este cea că lipsa de mijloace din închisoare dezvoltă creativitatea.

Creativitate și liberate, opresiune și dictatură, demnitate și tăcere. Sunt teme pe care Ahmet Altan le tratează cu sudoarea suferinței din strânsura cătușelor mâinilor și minții. Rămâne în urmă o carte care merită citită pentru realismul ei literar.

Scriu aceste rânduri dintr-o celulă de închisoare

Doar că nu mă aflu în închisoare

Sunt un scriitor

Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu.

Mă puteți întemnița, însă nu mă puteți ține în închisoare.

Sale!