De ieri țin în mână o care care curge, curge către suflet. Se cheamă Tărâmul Zânelor și este scrisă – cu lacrimi în ochi vă spun – de către o zână…fără rinichi. Romanul micuței este un manual de frumos, de candoare, de fragilitate. Sunt foi de glas care se bucură și visează, acoperind durerea personală.
Am primit cartea de la Emanuel Ungureanu. Văzusem câteva ceva despre activitatea de bine-făcător căreia s-a dedicat și a venit momentul să cunosc și omul. Deși era în campanie, nici nu a deschis vorba de politică, în stilul politicienilor de duzină, de pe la noi. A deschis doar mașina și mi-a dăruit cartea. O carte ale cărei rânduri sunt rupte din sufletul lui. Cartea este scrisă de un copil fără rinichi, parcă mai încercat decât dreptul Iov. Iov era copt de viață, Ana, Ana Știolică, trăiește doar începuturi de drum. Începuturi dureroase, e drept! Mai dureroase decât noi, ceilalți, am putea duce….
Cine are lacrimi poate citi romanul Ancăi, iar cine are și mai multe lacrimi să înceapă cu prefața scrisă de Emanuel Ungureanu….
A murit mama Ancăi.
Glasul care-mi comunică vestea pare să fie străin, gol, absurd. Apelul are un zgomot specific unei zone fără semnal, fără puls, cu un strigăt în somn.
Stomacul începe să-mi ardă, convulsiv, mestecă în gol.
Îmi scutur nervos mâna stângă, pentru că înțepăturile inimii îmi transmit convulsiile pe care le simt ca pe niște ace coborând până în buricele degetelor ce devin vineții. Trag aer în piept și tac, ascult cu atenție. Cum s-a întâmplat?
Cum să se întâmple?! Ca în multe cazuri și necazuri. O mama a născut o fiică, iar fiica – de parcă nu ar fi primit tot de la începuturi-, a mai avut nevoie de un rinichi. Mama i-ar fi oferit pe amândoi, dar i-a donat doar unul singur, pentru ca cel de-al doilea să le fie ajutor la amândouă. Din păcate, rinichiul dăruit nu a funcționat nici măcar o zi.
Așa că Ana a continuat să rămână …în sânul lui Emanuel, omul care și-a asumat grija celor fără de rinichi.
Noi, ceilalți, nu ne facem prea mari griji de rinichii noștri. Știm câte ceva vag despre ei. Știm că există. Nu simțim că își fac treaba. Există, însă, semeni de-ai noștri, care fac drumuri interminabile să le substituie funcția. De aceștia se ocupă de ani buni Emanuel, încasând fiecare înfrângere pe care i-o aplică sistemul medical, de cele mai multe ori corupt și prost-făcut.
La ușa depresiei creată de suferință, Emanuel Ungureanu, vrea să provoace speranța și bucuria. Așa a ajuns și în cartea și în viața Ancăi.
Dar, din această viață nu a luat doar acele suferinței fizice ale copilului, ale Ancăi, cu tot complexul ei de dureri interne. A băut paharul până la sfârșit, fiind nevoit să accepte ceea ce era de neacceptat: moartea mamei fetiței dependente de dializă.
Provocarea fizică suferită la operație de către mama Ancăi și un microb de spital au îngropat un trup și au lăsat pe afară un suflet, nevoit să fie pribeag pentru toată viața – câtă este ea -, pentru că așa cum spune Emanuel Ungureanu, dializa te ajută să trăiești, dar te și poate trăda ….
Deci, cartea aceasta are două parți. Prima, în care Emanuel, el Emanuel Ungureanu cel sănătos și puternic, care a răsturnat sisteme, plânge neputincios pentru că nu a reușit să ajute un om să trăiască, cu toate eforturile făcute; a doua parte, în care întâlnim penelul unui copil, care după o dializă a sufletului, după ce a înțeles ceea ce noi toți nu putem accepta, a putut să viseze și să scrie.
Probabil lectura carții aparute va rămâne un privilegiul personal. Am scris, totuși, aceste rânduri pentru a ne aminti cât de fragili suntem și cât de minunat este ca în suferința noastră să nu fim singuri.
Mâine sper să întâlnesc un alt copil susținut de filantropul Emanuel Ungureanu, un tânăr din Râmnicul Sărat, de la noi, a cărui poveste cu alune sper sper să o citiți în curând.
