Nu îți dor de o zi de libertate, de o zi de …dezlegare de la toate firele vizibile și invizibile, de toate grijile care te țin pe loc, înfundat în palme, gândind la deadline-uri.
Îți mai amintești copilăria? Acea copilărie când te pierdeai în timp, când zilele erau aproape fără de sfârșit, când seara adormeai în zâmbet?
Ce dealuri erau, ce aer, ce flori, ce albastru, ce vuiet, ce glasuri. Eram mulți. Eram toți acolo, în viață. Ce străzi, ce oameni, ce bunici, ce farmec.
Unde sunt acum toate? De ce nu mai sunt?
Le-am înghițit în carcase. Le avem pe plasme. Ne uităm inerți la culori, dar nu le trăim, nu le simțim, suntem străini, bieți spectatori ai vieții noastre. Curg toate pe lângă noi…Nu mai simțim pământul sub tălpi. Ne mișcăm repede, captivi între fiare. Asfaltul acoperă reavănul.
Ai curajul unei oare de libertate? O oară în care să nu fii lovit de angoasa creată de lipsa telefonului, care se ține după tine ca o excrescență anatomică?
Ai puterea unui ceas în care să trăiești în ritmul păsărilor?
Au și ele grijile lor…dar nu și-au legat zborul pentru ele. Își țin libertatea, oricâte boabe ar găsi în ograda cuiva. Continuă să zboare, să caute, să îndure…să fie libere… Nu se predat, doar pentru câteva boabe de materie.
Dacă vrem să simțim că trăim, trebuie să reînvățăm să trăim liber, să gândim liber, să acționăm liber, să ne mișcăm liber.
Îngrijitorul de la Sanctuarul urșilor din Zărnești, îmi povestea viața unui ursuleț, care, înainte dă ajungă acolo fusese legat de un par. Se învârtea în jurul lui. Era toată libertatea pe care o avea. Adus la sanctuar, putea să se bucure de oarece libertate. Dar, a găsit un stejar, care semăna cu parul lui și de atunci îi dă roată fără odihnă. Nu are vreme să privească în altă parte.
Libertatea să reînvăță greu, în doze mici. Dar merită, o viață avem…..
