Un țăran, pe peronul autogării din Buzău – cei care nu știu, în fața gării, acolo unde acum este un supermarket, era cea mai mare autogară – stătea căzut pe gânduri, așteptând autobuzul care nu ajunsese niciodată la vreme. Nu era trafic, dar măgăoile erau proaste și îndesate de călători.
Avea pe umărul stâng o o servietă din care ieșeau două franzele luate pe cartelă – că așa erau vremurile – și un săcotei de rafie cu ceva fire de grâu, luat cu greu de pe unde umblase omul.
Din când în când, un gest hotărât, îl trezea din fire: scutura sacul!
– Ce ai în sac, nene, de-l tot hâțâii așa?
– Ce să am?, grâu și niscaiva șoareci…
– Și de ce tot zdruncini sacul? De mâncat tot îți mănâncă grâul!
– Eheee, dacă ar mâncă numai grâul ar mai fi cum ar fi, îmi mai rămâne ceva până acasă…dar ăștia îmi rod sacul și pierd tot pe drum…
Bietul țăran nu trăia în democrație, era pe vremea lui Ceaușescu. Se dumirise, totuși, cam ce trebuie făcut în viață.
Îi lași, îți rod sacul! De aceea e bine să…alegem alții decât cei care au fost. Iar Duminică e ziua când le putem mișca sacul, în speranța că mai este ceva în el. Să ne facem un dar de Sfântul Nicolae!
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
