Sa sper? Să tac? Să uit? Sau să mă fericesc?!

Doamne de ce nu mi-ai făcut hatârul?!

Atunci când știi cât mi-am dorit….

Tu mai lăsat atunci pe gânduri,

Și nici acum nu știu ce ai gândit

Nu te condamn, deși din când în când îmi vine.

Cum ai putut alege așa!

Tu ai citi adânc ce e în mine,

Și cred că nu aveai de ce mă lepăda.

Sau…poate nu de lepădare-i vorba?!

Sau poate că din dragoste azi sunt așa?!

Și totuși, cum de i-ai ales pe ei și nu pe mine,

Și cum de le- ai putut gândi așa?!

În lumea asta oarbă și confuză,

Puteai cu-n singur semn schimba ceva.

Dar degetul în jos l-ai pus ca pe o cruce,

Și de atunci, nelămurit, simt a suspina.

Poate nu-i rost ca să suspin, e drept…

Un semn de dragoste mai mare …. n-aveai a-mi da!

Și totuși, pentru ce nu m-ai lăsat în luptă?!

Doar nu eram eu cel mai demn în oastea Ta?

Sa sper?!

Să tac?1

Să uit?!

Sau să mă fericesc!?

Încă mai cred că eu puteam schimba ceva!

Că din puținul unei minți cinstite,

Măcar o mică undă puteam da.

Să nu fi fost așa decât în mintea mea ?!

Desigur, tu știi toate!

….și tot ce spun acum tu știi!

Și poate că atunci te-ai îndurat Tu peste poate,

Și-ai zis: nu e acuma vremea, mai rămâi!

Și am rămas și nu plâng pentru asta.

Mai simt din când înțepături

Haine vremi înduri când stai pe margini…

Dar tu, din nou, pe toate ce le spun acum le știi.

Și totuși, ce va fi până la final?

Neghină, grâu sau iarăși irosire?

E drept, chiar și atunci când îți e bine,

E greu să tot aștepți fără un timp amar.

Dar toate de acolo bune vin, din așteptare.

Rămân în pază deci, fără-ndoială.

Nu plâng căci nu era al meu, până la urmă,

Și nici nu-ți cer nicio făgăduială.

Facă-se așa cum crezi ca le va fi bine lor!

Nu… nu lor pe care eu nedemni îi știu.

Îi știi și Tu mai bine decât mine!

Ci lor, pentru a căror suferință tânguim.

În fine, îmi e greu să-închei.

În fine, îmi e greu să tac.

Pe unde va, Tu sigur știi.

Nu-mi e ușor cu gândul să mă-împac.

Oare nimic pe lume nu e de salvat

Și singurul salvat din ecuație sunt eu?!

Oare pe ei nici Tu, nici eu, nu-i mai puteam salva?!

Și singurul salvat de toate-s eu?

Nu vreau în nici un chip să mai insist acum.

Tu sigur știi pe toate și știi timpul.

Ne știi și rostul pe la fiecare,

Și îl așezi, fără să strici o clipă.

Dar, rogu-te,  mai lasă-mă să sper.

Și poate nu-i doar biată amăgire.

Că-mi vei șopti…ai aștepta destul.

De vrei să mergi, e vremea, sunt cu tine.

Până atunci, te las iubite Doamne.

Sunt sigur că-ți mai ies și alții-n nebuni în cale.

Dar dacă tu iți amintești de toana-mi

Arată-mi, totuși, semnul hotărârii Tale.

Fără tăgadă! sunt fericit așa!

Și orice-aș fi, om sunt! … și pace n-aș avea, indiferent de cale.

Dar totuși, Tu,  atunci, cândva, nu ai privit adânc în mintea mea?

Sau, tocmai, pentru că m-ai tot citit, ai hotărât așa?

Cum iți spuneam, te las acum.

Mai ai destule astăzi de făcut.

În lumea asta plină de speranțe:

Fii bun și nu uita nedumerirea mea!

Sale!