Biserica și Statul în primele patru secole

Biserica și Statul în primele patru secole

Biserica și Statul sunt două instituții fundamentale, care s-au întâlnit în apele tulburi ale istoriei. Dintre toate realitățile istorice ale vieții omenești aflate într-o continuă schimbare, cea mai importantă este statul.

Apariția în istorie a bisericii s-a produs într-o vreme când statul exista deja. Biserica a apărut, deci, în cadrul statului, dar nu din inițiativa acestuia. Ca o confirmare a acestei realități au rămas celebre cuvintele episcopului african Optat de Milvene ( Numidia), care chemându-i la ordine pe cei care nu recunoșteau statul, ca realitate socială și societate juridică, spunea: „Nu este Statul în Biserică, ci biserica în stat.”

Biserica este o organizație social-religioasă deosebită. Nu este o creație a statului, după cum nici statul nu este o creație a bisericii, nu are preocupările statului, nu se confundă cu acesta, după cum nu se confundă cu nici o altă formă de organizare socială și cu nici o altă instituție din cadrul aparatului de stat și nici cu o altă formă de organizare para statală.

Raporturile în care s-au aflat și se află cele două instituții au stârnit în decursul timpului interesul cercetătorilor. Relația Biserică-Stat a fost privită din punct de vedere istoric, sociologic, fenomenologic și juridic.

Pe tărâmul vieții editoriale românești ultima lucrare care abordează chestiunea relației Biserică-Stat portă numele „Biserică și Stat în primele patru secole” și are ca autor pe P.C. Pr. Dr. Adrian Gabor, lector la Facultatea de Teologie din București.

Lucrarea eruditului teologi și istoric este apărută la editura Sophia și este rodul cercetărilor întreprinse în bibliotecile occidentale, în perioada rezidenței la Strasbourg.

Autorul își argumentează publicarea lucrării prin nevoia de a cunoaște prezentul prin raportarea la trecutul istoric.

Scrierea face o abordare completă a relațiilor dintre Biserică și Stat în primele patru secole, reușind să surprindă evoluția acestor relații în cele două perioade istorice distincte, având ca hotar anii 311 și 313. Acest prag împarte istoria bisericească a primelor patru secole în două etape distincte: prima a persecuțiilor, cea de a doua a libertății Bisericii.

P.C. Pr. Lect. Dr. Adrian Gabor încadrează perfect din punct de vedere istoric, cultural și politic momentul apariției creștinismului și descrie modul în care a evoluat în lanul vieții religioase și sociale religia care a schimbat rapid și ireversibil sensul istoriei întregii lumi. Autorul are în vedere atât aspectele filozofice și morale ale antichității cât și pe cele politice; atât modul în care a apărut Biserica la Cincizecime  ca instituție văzută, cât și modul în care s-a răspândit și organizat printre evrei și mai ales printre celelalte popoare ale antichității. Lucrarea acordă o importanță deosebită persecuțiilor la care au fost supuși creștinii de către împărații romani. Epoca persecuțiilor este împărțită în trei perioade distincte, pe parcursul cărora fenomenul a evoluat de la acțiuni incidentale și locale la acțiuni sistematice și generale, impuse prin edict imperial.

Sunt analizate, rând pe rând, cauzele religioase, politice și moral-sociale ale persecuțiilor și sunt redate norme legale, procedura de judecată și pedepsele la care erau supuși creștinii.

Autorul prezintă, de asemenea, modul în care s-a organizat Biserica în Apus și Răsărit, în condițiile social-politice dificile de atunci, precum și poziția pe care o ocupa Biserica în cadrul societății romane.

Părintele Adrian Gabor scrie: „creștinismul devenise o forță morală și socială. Imperiul nu reușise nici să-l țină în frâu, nici să-l elimine. Biserica avea o organizare caracteristică: legi liturgice, autorități recunoscute, tribunale speciale, locuri de întrunire și cult, cimitire, proprietăți, disciplină interioară.”

Aceste realități precum și schimbarea atitudinii Statului Roman au creat noi premise de dezvoltare a vieții bisericești și de răspândire a creștinismului. Autorul surprinde modul în are s-a răspândit creștinismul în libertate. Dacă până atunci multiplicarea a fost numerică și teritorială, fără a se putea constat cu precizie care erau structurile sociale la care noua religie avea aderență, după această perioadă creștinismul pătrunde în înalta aristocrație din care încep să provină tot mai mulți membri ai clerului superior și ai monahismului.

Noua situație a Bisericii Creștine a adus cu ea noi provocări ale timpului, determinate mai ales de nevoia fixării învățăturii de credință.

Autorul descrie atitudinea Statului Roman față de tendințele unor grupuri eretice sau sectare de a altera unitatea de organizare și credință a Trupului lui Hristos, precum și modul în care a fost realizat cel mai eficient, dar și controversat, tip de relație a Bisericii cu Statul – simfonia bizantină.

De aceea, în prezentarea finală a lucrării autorul consideră că „studierea în continuare a acestor aspecte poate crea o viziune nouă nu numai asupra perioadelor antice, dar și asupra înțelegerii relațiilor Biserică-Stat în perioada contemporană.”

Pe lângă modul academic de expunere și generozitatea bibliografiei utilizate, lucrarea prezentată se deosebește de alte realizări de gen prin forma fluentă de redare a materialului și prin modul deosebit de plăcut pe care-l îmbracă expunerea. Autorul descrie cu talent oameni, locuri, fapte și realități sociale.

Toate aceste aspecte recomandă lucrarea „Biserica și Statul în primele patru secole” teologilor, sociologilor, juriștilor și oamenilor politici. De asemenea, marele public își poate satisface așteptările spirituale și intelectuale lecturând cartea părintelui Adrian Gabor.

În domeniul studiului  Liturgicii, autorul face o  muncă de completare absolut necesară a operelor apărute până acum, deosebindu-se de acestea prin faptul că se adresează unui public larg. Așa cum iradiază cultul divin dincolo de zidurile locașurilor de cult, lucrarea recenzată iese din tiparele strimte ale teologiei scrise pentru teologic și popularizează aspecte fundamentale ale învățăturii Bisericii Ortodoxe.

Sale!