De moși…[1]

                                                                                    Pe lespezi dacă te-apleci

                                                                   Auzi scarabei sărutând părinteștile luturi

                                                                    Lucian Blaga, În preajma strămoșilor[2]

Astăzi este una dintre cele mai sensibile sărbători pentru familiile românilor… este sâmbăta morţilor, sau aşa cum dulce şi apropiat de cei plecaţi din lumea aceasta ne exprimăm noi românii…Moşii de vară.

Este o sărbătoare a memoriei, a rădăcinilor, a refacerii spirituale a familiilor noastre…

Îmi amintesc cu emoţie grija înaintaşilor mei pentru înaintaşii lor. Grijă aşezată în fiecare detaliu, în fiecare paner, în fiecare căniţă, în fiecare floare sau codiţă de cireașă…

Nu suntem apăruți din neant! Suntem rodul dragostei, sacrificiilor, speranţelor, durerilor, aşteptărilor celor dinaintea noastră!

…chipuri în relief sau poate tot mai şterse trec prin faţa ochilor noștri, se adună la masa noastră…

…suflete, care tresaltă de bucurie că existenţa lor nu a fost efemeră, ci s-au înveșnicit, cumva, prin gratitudinea purtată de urmaşii trupeşti sau spirituali, sunt astăzi alături de noi…

Nu există alinare mai mare pentru noi oamenii decât să ştim că timpul petrecut în lumea de aici nu a fost zădărnicie, ci a lăsat urme vii, care dăinuiesc peste ani şi peste moartea uitării.

În fiecare an, la moşi, îmi amintesc cu drag de chipurile vii ale înaintaşilor mei după trup: străbunica mea, bunicii mei…Iar în lista numelor pomenite se află si alte chipuri, rupte din trecut, din povestiri sau legende, din unica fotografie păstrată peste ani: un străbunic rănit în primul război mondial, un frate al bunicii mort în munţii Tatra, în cea de a doua conflagraţie mondială…

Din acest periplu al amintirilor nu pot lipsi alte imagini  ale celor care au reprezentat trepte de susţinere sau indicatoare de sens pentru trecătoarea mea viaţă.

Alături de ei păstrez amprenta unor întâlniri meteorice sau aparent neroditoare cu unii dintre semenii mei, care printr-un gest simplu şi cald au reușit să-mi populeze  amintirile şi ruga.

La numărul celor plecați la veșnica familie s-a mai adăugat cineva. A plecat cu fizic, dar a lăsat amintiri… De astăzi părintele Mihai Năstase le este alături de moși și strămoși. De ceva ceasuri nu-i mai pot simți strângerea mâinii, însă îl port în gând și în rugăciune.

Aparent, părintele Mihai nu a fost o personalitate, după paragdimele formale ale societății. Este doar o aparență! A fost! A fost un om mare pentru comunitatea pe care a slujit-o. Un suflet mare!

A fost un om cu care am împărțit bucurii și am depășit încercări. Și atunci când îl pândea necazul tot la bucurie îl trăgeam. De aceea am simtit nevoia să rememorez repere din istoria personală a părintelui.

La data de 5. mart. 2005, de sâmbăta morţilor, după ce la slujba de dimineaţă s-a rugat pentr cei ce au plecat pe drumul veşniciei, părintele Mihai Năstase a fost chemat de Tatăl Cerecsc acasă, în împărăţia pe care a propovăduit-o şi a aşteptat-o.

Trecerea sa în această nouă dimesiune a exitenţei s-a produs în urma unui accident stupid care a curmat atât viaţa cât şi strădania pâmântească a părintelui, confirmându-se încă o dată că judecăţile şi « unghiurile de vedere” ale Tatălui ceresc sunt diferite de ale noastre.

Părintele Mihai Năstase s‑a născut în comuna Vadu‑Paşii, la data de 28 ianuarie 1953. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău în anul 1978 şi al Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti în anul 1982.

Misiunea preoţească şi-a început-o la parohia Coţatcu, com. Podgoria, judeţul Buzău, în anul 1979.

Cea mai mare parte a activităţii sale pastorale şi-a desfăşurat-o în parohia Gherăseni din judeţul Buzău, unde a fost transferat la 1 mai 1988.[3]

Activitatea pastorală şi gospodărească a părintelui Mihai Năstase poate fi sintetizată în cuvintele biblice: Deci eu foarte bucuros voi cheltui şi mă voi cheltui pentru sufletele voastre, deşi, iubindu-vă mai mult, eu sunt iubit mai puţin ( II Cor. 12, 15).

După o activitate bogată în care uşile casei şi ale inimii erau mereu deschise s-a despărţit de această lume cu conştiinţa că prin tot ceea ce i-a fost dat să treacă, a experimentat adevărul conform căruia suferinţa îl purifică pe om, îl sfinţeşte, şi-l apropie de Dumnezeu.

Prohodirea părintelui a avut loc în biserica “Sf. Apostol Andrei” din oraşul Buzău, după ce sicriul a fost înconjurat de dragostea celor pe care i-a păstorit.

Semn al faptului că iubirea de frate este darul cel mai plăcut care se aduce lui Dumnezeu, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, alături de soţia, de fiicele, de mama şi de celelalte rude ale părintelui la slujba de prohodire a participat un sobor de 45 de preoţi care au mângâiat, prin ataşamentul lor, suferința cumplită a familiei. Cuvintele Scripturii: Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi ( Rom. XV, 1) s-au plinit!

[1] Ganduri rostite în cadrul slujbei de inmormântare oficiate în Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău.

[2]Din vol. La curțile dorului

[3] Paul Negoiţă, Monografia Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din parohia Gherăseni, Edit. Sfintei Episcopii a Buzăului şi Vrancei, Buzău, 2002, p. 64.