O pildă de seară bună
Vreme de pocăintă și lacrima mamei
La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se află cea mai temută închisoare.
Nimeni nu reușise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimiși aici erau, fie condamnați la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispaseau o pedeapsă foarte mare.
Deși era așa de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat.
Toată noaptea gardienii l-au hăituit cu câinii, însă, spre dimineața, i-au pierdut urma intr-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut intr-o poiană o luminița la fereastra unei case. Desigur ca acolo putea găsi ceva de mâncare și haine.
Cu disperare, a năvălit în odaia mica, unde o imagine cu totul neașteptată îl țintui în loc : o tânără femeie plângea lângă un copilaș micuț, care de asemenea scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuși, chipul palid și slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coșmar, evadatul o îndemna pe tânăra mamă să nu se sperie, se așeză alături și o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită.
Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soțul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban și că, de foame și de frig, copilașul s-a îmbolnăvit.
-Lasă femeie, îi spuse pușcăriașul, o să te ajut eu.
– Nu vreau să furi pentru mine și nici să sufere cineva nu doresc.
– Nu-ți face griji, nu va suferi nimeni – i-a răspuns omul și a luat-o pe femeie cu el.
Când au ajuns împreună în fața poliției, aceasta l-a întrebat mirată:
– Ce faci?
– Lasă, ți-am zis că nu va suferi nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliției, omul s-a predat, iar când șeful poliției a venit să vadă cu ochii lui, dacă periculosul pușcăriaș, este , în sfârșit, prins, acesta îi spuse:
– Femeia aceasta, m-a găsit în casa ei ,când încercam să fur câte ceva, și m-a adus aici.
Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoștință în ochi, femeia nu a mai zis nimic.
Era o recompensă foarte mare, deoarece puțini credeau că cineva l-ar putea prinde și preda pe criminal.
Bucuros că îl avea acum prizonier, șeful poliției a plătit imediat femeii suma enormă, după care l-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub paza strictă.
După câteva zile însă femeia ceru o audiență la directorul pușcăriei, i-a povestit acestuia totul așa cum se întâmplase cu adevărat.
Uimit de bunătatea detinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul l-a grațiat , căci era obiceiul ca, o dată pe an ,să fie eliberat pușcăriașul care s-a purtat cel mai bine.
Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții. Nu te ajuți pe tine decât ajutându-i pe ceilalți.
Dumnezeu vede cu ce pret cauți binele altora și nu pe al tău.
Dacă un asemenea om – cu lanțuri la mâini și la picioare, obosit și dornic de libertate ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru.
Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranță.
Și nu e zi fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-l vedem.
“Nu am pierdut niciodată iertând. Este adevărat că am iertat oameni care m-au rănit foarte tare, care nu și-au cerut iertare niciodată și care nici măcar nu au regretat că m-au nedreptățit. Dar iertându-i, am câștigat un suflet liber și liniștit, netulburat de amintiri triste din trecut, de regrete, de frustrări și de dureri.
Nu am pierdut niciodată crezând în Dumnezeu. Este adevărat că uneori nu am înțeles greutățile nemeritate prin care a trebuit să trec, dar totodată mi s-a dovedit că orice problemă are o rezolvare, că orice încercare își are rostul ei, că după orice sfârșit urmează un alt început, că după orice durere urmează o mângâiere, că după orice pierdere de sine urmează o regăsire, că după orice eșec urmează o reușită.” (…)
( parintele Constantin Necula)
Lumină în suflet !
Fii binecuvântat Om bun !
