Cifrele și …”prăjitura”

Din ce în ce mai mulți oameni rămân amintiri. Profesorul Victor Chelaru este de acum printre ei. Am aflat de pe Facebook că nu mai este. Suferea de ceva vreme de o boală incurabilă și mai cerea ajutorul, când lipseau medicamentele sau era nevoie de câte o internare.

Cu toate că era …vechi de zile, era viu, foarte viu și foarte politicos. Deși sunt mult mai tânăr, iar protocolar ar fi fost cu totul invers, de fiecare sărbătoare suna, iar dacă nu răspundeam insista până vorbeam. Insista în amintirea anilor petrecuți împreună, în același birou, la Inspectoratul Școlar, mult înainte de 2000. Aveam pupitrul între cei doi inspectori de personal – ca o cratimă între două părți de cuvânt -, care nu stăteau mereul alături. Algoritmul politic era ca unul dintre inspectori să fie de la Râmnic și celălalt de la Buzău…și cam așa rămâneau, la distanță.

Îmi amintesc o scenă de o tensiune…. vânătorească. Era inspector general adjunct doamna profesoară Elena Georgescu. Cum serviciul personal era de fapt cheia instituției, tensiunile atingeau conte serioase. Atât de serioase încât doamna Georgescu a exclamat…pe ăștia doi i-aș împușca cu un singur glonț, să nu stric două…

A scăpat domnul Chelaru….

Om capabil, profesor bun și inspector diplomat, le-a împăcat pe toate și a rămas cu sindromul de personal întreaga viață. Ori de cât ori îl ruga cineva ceva căuta să-l ajute. Insista, se zbătea și a reușit să ajute pe mulți și cred că mulți îi poartă recunoștință.

Cum și profesorii mei mai aveau nevoie de ajutor de la personal, unde se făceau toate și de unde cu pixul în mână și ochelarii pe ochi profesorul Chelaru le pritocea pe toate, îi solicitam intervenția. Sistemul nu era informatizat, iar nevoia de corecție a unor repartiții, pentru ca ea să devină funcționale, îmi crea …datorii. Așa că, în conformitate cu practicile sistemului nostru public, întrebam…

– Cu ce pot fi de folos, domnule inspector? Ce să fac să mă recompensez?

– O colivă bună, dar să fie bună, dragă Paul!

Nu știu dacă alții aveau sarcini pentru micile giumbușlucuri din hârțoage, dar eu mi-am luat-o în serios și, de fiecare dată când era sărbătoare în timpul săptămânii – fie că era sau nu prilej de colivă -, mă prezentam cu nemaipomenita prujitură.

Amintiri….din detalii și lucruri mici, dar care ne fac viața și ne leagă unii de alții. Nu e oare viața suma acestor detalii, uneori picante, alteori dulci?

Mari sau mici, până la urmă suntem doar câțiva pumni de pământ care lăsăm în mintea celorlalți amintiri, la care poate nu ne-am gândit. Faptele pe care le-am proiectat să ne reprezinte public, dispar. Rămâne în minte ce-i simplu, ce-i uman…

Știindu-l vesel, pus pe șotii, mi-am permis să scriu ce mi-am amintit prima dată, când am aflat despre vestea morții profesorului Victor Chelaru. Sunt sigur că l-ar amuza dacă ar auzi cum sună una dintre amintirile mele….

La ceas de plecare, să-i facem domnului Victor Chelaru cinstea de a pomeni un om autentic, un profesor care în ultimii ani a ajutat mulți copiii săraci, un matematician dedicat – care a predat prin satele de pe lângă Râmnic până de curând – și un suflet cald, foarte cald, trăsătură care stă peste toate celelalte.

Sale!