Prostia nu doare! Dar adevărul?

Adevărul ridicat la pătrat rămâne egal cu sine fiind Unu.”

Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, Ridicarea la Putere…

Îl doare şi pe el. Mai ales cînd umblă cu capul spart ori bătut ca mărul, vorba etnosofului anonim, dar adevărul trebuie ajutat să răzbească.

Întâmplarea a făcut ca, într-o pauză de lectură a cărţilor lui Vasile Gogea, dragi sufletului şi minţii mele, ANAMTEME, Editura Eikon, 2015, Timbre literare fără… T.V.A., Editura Grinta, 2016 şi , ca bonus, Propoieziţiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), Editura Charmides, 2014, să parcurg un volumaş subţirel, ca un accent ascuţit, cu o copertă expresivă: Marchitanii roşii de Paul Negoiţă (ed. Omega, 2016). Iată, mi-am spus, un autor din şcoala foiletonistică Gogea. Marchitanii sunt “furi şi tîlhari dovediţi”, “vînzători de ţară pe nimic”, “toţi acei care au tribalizat comunităţile şi nu s-au ridicat la înălţimea rolului hărăzit de istorie.” Dar care, sper eu, vor figura în istorie cu o poză din faţă şi alta din profil, în haine dungate.

“Copii noştri vor avea de ce să plîngă – că noi am rîs destul”, nota I.L.Caragiale. Diagnoză exactă. Limpede s-a văzut mereu prin monoclul lui nenea Iancu şi la fel prin dioptriile oftalMOFTologului de la Cluj, a carui puşcă publicistică de soc ia întotdeauna foc (v. Exerciţii de tragere cu puşca de soc, Ed. Paralela 45, 1998).

Ce-i mai jalnic e că, în “ ţara largă de trei paşi” (ca să-l citez pe George Coşbuc, al cărui strigăt Noi vrem pămînt!  aud că a fost eliminat din manualul de română), de la Cluj pîn’ la Buzău, marchitanii au înroşit locul; disoluţia morală e la ea acasă peste tot, onoarea şi pudoarea sunt “valori ca şi dispărute”. “Românii se privesc din ce în ce mai greu în ochi.” “Devenirea “ societăţii e o iluzie, o utopie (şi în utopii suntem maeştri; le-am exersat din 1944 încoace, atunci când ne-am tras în cap cu armele  întoarse.

Vechii propagandişti au aderat la noua doctrină, politic clean. Şi cine se pricepe mai bine decât ei să rostogolească fraze goale, practicate cu tărie de necaracter. Tărie cu grade sau fără . „Cînd se vor sătura românii de propagandă?” întreabă tranşant Călin Hentea, chiar din titlul unor „eseuri incorecte politic”, apărute la Eikon, în 2015.

În opinia lui Paul Negoiţă, românii au intrat „în criză etică şi de atitudine”. Întrebarea sa: „Este oare verticalitatea o poziţie care nu mai face parte din anatomia acestui neam?” Aici nu-l urmez. Luxul indiferenţei, sintagma lui Dorin Tudoran, nu şi-l permit nici Gheorghe Grigurcu şi Radu Ulmeanu, nici Vasile Gogea şi Adrian Alui Gheorghe, nici Nicu Gavriluţă şi Liviu Antonesei, nici Adrian Dinu Rachieru,Dan Culcer şi Teodor Codreanu,nici Flori Bălănescu,Petru Romoşan şi Dumitru Ungureanu. Cîţi alţii şi altele au refuzat să joace „hora imposturii”! Numai că vocile lor se aud mai stins din cauza mercenarilor media. Mai vocală decît Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana este Alina Mungiu – Pippidi, care nu pridideşte să scrie despre inconsistenţa conştiinţei naţionale, crezând că face cît o societate civilă şi o academie la un loc.

Dar Paul Negoiţă are dreptate cînd îi taxează pe liderii de opinie: „Ban la ban trage şi păduche la păduche”, ca să aduc în discuţie iarăşi paremiologia etnosofului anonim. Arta combinaţiilor au deprins-o primii tot foştii activişti PCR şi operativii Secu. Să-ţi întreţii conştiinţa curată a fost şi este mai costisitor decît să-ţi întreţii burta plină. Postsocialist, „marchitanii roşii” au fost încurajaţi, aplaudaţi, elogiaţi, văzuţi nu-n lumina tezelor PCR, ci a computerelor. Au fost salutate privatizările galopante ca tuberculoza, care au ivit mari „apropitari”. Bogaţii ăştia pe maldăre de euro au legături de sînge cu stafful PCR şi cu „Securiţica”, aşa cum o „alinta” Cezar Ivănescu, alt nealiniat, alt insubordonat.

Nu mă tem, nici Paul Negoiţă nu se teme, de acuza că aş fi căzut în „stare politic incorectă.” O astfel de anatemă se trage de la acel injust comunist. Nu realizai întocmai, neabătut sarcina trasată, nu făceai faţă îndrumărilor, atunci deveneai  element nesănătos, otrăvicios chiar, ca Paul Goma. Neîndeplinirile de sarcini aveau un cost social ridicat. Nu luai iniţiativa,atunci rămâneai străin de problemele edificării socialiste şi erai incapabil de a traduce în viaţă politica PCR.. Cel capabil se orienta, nu sabota înfăptuirile, ctitoriile lui Ceauşescu şi, pe cale de consecinţă, avea parte de privilegii.De precizat : cuvintele subliniate sunt aşchii din limba de lemn.

Aceşti „capabili” au devenit rapid corecţi politic, s-au dezis de ceea ce s-a numit „naţional ceauşism”, deşi numai naţional nu era. Boala creierului, numită stalinită ori ceauşită, a devenit americanită. O stea roşie? Ba cincizeci, cu mult mai profitabile, în timp ce gloata are parte de promisiuni fantasmagorice. Doar traversăm Epoca Fabulo, cotidianul fiind atît de absurd democratic, încît nu mai e nevoie de genul epic, deşi Paul Negoiţă constată că a apărut „o nouă «specie literară»”: basmul politic pentru votanţi.

Bunăstare? Pentru taţi şi fraţi, pentru fii şi fine. „Reforma pe pîine” a lui Victor Ciorbea n-a ţinut de foame: „iluzia nu are deloc proteină”. Nici circul fără pîine.

Doar în sport să se mai practice o competiţie corectă şi deloc în politică. Faptul că performanţele nu sunt încurajate îl arată soarta olimpicilor. Cine mai crede în „spirit olimpic”, ducă-se pe pustii. Un rector iaşiot, D. Oprea, mărturisea că pentru el nu contează competenţa în profesie, ci … mediocritatea. Şi cine l-a oprit pe Oprea să pună Universitatea „Al. I. Cuza” pe lei?

Publicistul Paul Negoiţă nu suferă de letargie, de toleranţă, de nepăsare, dar ceva „nifilism” îşi arată simptomele. Românii ar vota pentru un litru de ulei şi un kil de zahăr; dar nu de proşti, cum le-a zis-o Brucan, ci pentru că vor ulei şi zahăr, că n-au. „Grecul nostru naţional”, cum l-a numit C. Stănescu pe I. L. Caragiale, n-a rîs de popor („poporul în admirabilul său bun simţ şi cu limba sa figurată”). Ba chiar a plîns (v. scrisoarea din martie 1907, către Zarifopol). Iar pamfletul său 1907. Din primăvară pînă-n toamnă e mai mult decît actual. Cum susţine Dorina Grăsoiu În „Jurnalul literar” din 2002, Caragiale în presa vremii, e un aviz dat politichiei. Pe moftangii, da, i-a urît: „Apa trece, moftangiii rămîn.”. Şi au rămas.

Fatal necesarul Iliescu l-a numit premier pe Roman. N-a sporit „Petrică” industria de fier vechi, nu s-au îmbogăţit atîţia marchitani din vînzări de fiare vechi industriale? Nici Caragiale nu şi-ar fi imaginat un discurs mai demagogic în gura lui Caţavencu.

Cititorul lui nenea Iancu era sfătuit în „Moftul român”: „ia-ne în nume de bine glumele şi nu uita că şi un «moft» ca acesta reclamă oarece necaz şi bătaie de cap”: O noapte furtunoasă  i-a dedicat-o anume d-lui Maiorescu, pentru că „şi domnul Maiorescu a fost consecinte cu principiile”. Restauratorului Gherea, adversarul etern al Maiorescului, dar „foarte amic” cu nenea Iancu, îi striga:”Nu fugi, Costică. Răspunde!” Cînd era scîrbit de „odioasa comedie politică (despre partidul lui Brătianu spunea: „eu şi cu mine, ţaţo!), tonul devenea aspru. Caragiale nu mai ştia de glumă. Iată portretul devotaţilor partidului de guvernămînt:”hingherii, aceşti vrăjmaşi de moarte ai rasei canine, sunt devotaţi partidului guvernamental pentru triumful căruia şi-au luat de multe ori plăcutele şi omenoasele lor ocupaţiuni.” Şi nu mai e de  glumă.

„Nu şade frumos” să glumeşti cu cele sfinte. N-o face nici preotul buzoian, cu voce liberă şi curată. O avea prejudecăţi Paul Negoiţă sau sentimentele noastre naţionale au ajuns minoritare şi se face haz de ele la televizor?

Fără a fi nostalgic, din contră,  Negoiţă se şi ne întreabă „ce au cîştigat românii după mai bine de 20 de ani” (mai exact, 27, ca să nu rămânem la Dumas) şi nu prea are ce să enumere. Lipsa de anamneză ne   împinge  în direcţie greşită. Iar factura, cu sau fără TVA, noi o plătim. Şi creditul bancar cu rată crescută.

Un decupaj bine croit din folclor („fie omul cît de prost, mintea-i vine după post”) îl ajută pe pamfletar. Şi, cînd ajunge la pamflet, Paul Negoiţă are suficientă putere expresivă, provenită din încrîncenare. Deţine şi acul de brodat, şi foarfeca de unghii bine ascuţită, şi sula de pus în coasta edililor care au transformat emblematicul Palat al Culturii într-o uriaşă fondantă verzalie. E şi impresia mea. Mai mult încă: îmi amintesc cum, undeva în zona gării Buzău, aproape de localul restauratorului Caragiale, deasupra unui afişaj electoral, se lipise un anunţ: Angajăm covrigari cu experienţă. Dedesubt, pozele candidaţilor la funcţia de edili, în frunte cu Boşcodeală,dacă-mi aduc bine aminte numele. A funcţionat, după cum spune presa, sub deviza Corup, deci exist! Şi tot presa a arătat cum primăria a fost privată şi furată. Însă ,ca martor, Paul Negoiţă evită să  spună toate numele. Aş vrea să-i numească pe aceşti marchitani de roşu.

„Criza e veche.” Rezon, coane Negoiţă, şi nu e numai a momentului.În culegerea sa ,articolele de presă sunt nedatate, ceea ce dovedeşte încă o dată că schimbarea domnilor preşedinţi e bucuria nebunilor. Toţi s-au cam ocupat de azvîrlirea pisicii în curtea vecinului, iar Parlamentul e şi azi, cu sintagma lui Caragiale, „lume de strînsură”. Dar „nu e cel din urmă colegiu.” Să sperăm în normalizare, în ce altceva?

Textele lui Paul Negoiţă sunt dramatice pentru că „trăim vremuri tulburi, foarte tulburi. Drame colective, drame naţionale… drame.”

După acest mesaj (scripta manent) scris pentru că autorul îşi propune, egoterapeutic, să nu se lepede „cîndva sau cumva”, de principiile sale, să se păstreze în acord cu sine, aş vrea să-l văd descurcîndu-se faptic. Tot etnosoful anonim i-ar spune: „vorbele-s femei, faptele-s bărbaţi”. Dar, ca să închei cum am început, cu un pasaj poetic marca Vasile Gogea, Din gramaTEMAtica, ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, am ales ordinul celui de peste munţi:

 

 „Lasă vorba, soldat!” Făptuieşte.

                                                                                                    Magda Ursache

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și