Epifania
Prin asumarea naturii umane în Întrupare – precedată de gesturi de providențială orientare și de pregătire a lumii – Dumnezeu repune radical (la plinirea vremii), din interior, dinspre demnitatea Omului, sacralitatea potențială a creației. Creștin este, în consecință, omul care asimilează interior actul Întrupării, identificându-se, apoi, comunității care crede că Dumnezeu Creatorul universului, Dumnezeul transcendenței, Unicul, devine Om, coboară în propria Lui creație pentru a lua chipul concret al omului. Aceasta-i condiția ontologică a creștinului : natura i-a fost înfiată de Dumnezeu Însuși în voluntarul proces de Înomenire. Continuând să rămână Dumnezeu („căci Dumnezeu fiind în chip n-a socotit o știrbire a fi întocmai El cu Dumnezeu”), Creatorul „s-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2: 6-7). Condiția deșertării de Sine, a golirii de slavă, Creatorul o asumă radical în condiția Omului, care își începe drumul răscumpărător odată cu indicibila condiție a Dumnezeului Prunc.
Coborârea lui Iisus spre apele Iordanului, efectiv în mijlocul umanității, este asumare a umilinței totale, dăruire conștientă, venire spre condiția omului prin renunțarea la Slavă. Cerându-i lui Ioan să fie botezat cu botezul pocăinței, Iisus se revelează sub paradigma de Fiu al Omului, adică de Fiu al celui care căzuse, Adam. Ceea ce pierduse Adam, reface Iisus prin botezul pocăinței, ca Fiu al lui Adam, căci coborârea nu este doar evenimentul de recuperare a slavei prin experiența umilinței ca gest de pocăință asumată în numele lui Adam, ci urcare pregătită deja în coborârea chenotică precedentă momentului Întrupării.
Imaginea Dumnezeului veșniciei, Care asumă voluntar condiția temporalității este provocatoare. Cerul se deschide și glasul Lui anunță începutul unei lucrări la care participarea fiecăruia poate fi imediată: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Mt. 3:17). Prin venirea sub chipul Omului în spațiul creației Sale, El cuprinde și reface nu doar natura umană, pe care o asumă integral, ci repune în ordine timpul istoriei cunoscute. Venirea Lui într-un Om conferă sens acestui timp, pe care mintea-l asimila deopotrivă mișcării lineare și haotice. El vine să împlinească „toată dreptatea”, adică să resemnifice creația și timpul prin acțiunea Omului care repune natura în ordine din interior. Epifania este confruntare cu spațiul concret al naturii căzute. Cum ne reprezentăm „căderea”? Diminuare calitativă din interior, dificultate de conformare cu putința originară, anterioară căderii, de a tinde liber spre Dumnezeu. În natura căzută, potențialitățile nu sunt activate și împlinite în extensia care le corelează ipostatic în veșnicie. Or, pentru că-i căzută, Hristos îi oferă, din interior, posibilitatea refacerii, asumându-i condiția slăbită. Cu alte cuvinte, Dumnezeu reconferă naturii, prin venirea la noi, puterea de a alege în conformitate cu potențialitățile înscrise în datul ei ontologic. Coborârea Lui ne pune față în față cu noi înșine, este invitație la coborârea fiecăruia în spațiul personal al interiorității, condiție a începutului urcării. Nu-i posibilă urcarea fără actul renunțării la centrarea pe sine. Învățăm să urcăm numai în măsura în care ne deprindem cu exercițiul coborârii în sine.
Nicușor NACU
Geneva
06.01.2021
