Experiența pocaintei ca revenire in sine

Experiența pocăinței ca revenire în sine.

Amintindu-ne de Sfântul Ioan Botezătorul

Fără s-o conștientizeze decât, poate, foarte rar, omul, în ciuda faptului că nu cunoaște adevărul, aspiră totuși la întâlnirea cu el, la o anumită stare de intimitate, printr-un imbold care-i atinge conștiința. Această atingere este începutul stării de pocăință.

Nu întâmplător, predica Sfântului Ioan Botezătorul deschide un întreg subiect legat de aspectul raportului cu adevărul ca atare. În predica Botezătorului, pocăința nu este doar act de dreptate realizată față de celălalt și față de lume, ci întoarcere spre sine însuși generată de raportarea radicală la Adevărul unic. Cel care se vede pe sine așa cum este – aceasta-i esența pocăinței – înțelege că valorile duhovnicești nu pot fi puse în circulație decât printr-o întoarcerea la Adevărul lui Dumnezeu prezent în profunzimile conștiinței.

Sfântul Ioan trăia și cunoștea această realitate interioară a ființei umane. Lăsase lumea la o parte pentru a înțelege, prin asceză și tăcere, labirinturile interioare ale inimii. Ajunsese, treptat, să înțeleagă prin iluminare, că toate construcțiile sociale generate de nedreptate sunt prezente, mai întâi, în labirinturile conștiinței care se vede doar pe sine, uitând orice raportare la Dumnezeu. În realitate, strigătul său „Pocăiți-vă!”, îndemn care a făcut istorie în experiența generațiilor de asceți creștini, face referire în chip radical la întoarcerea fiecăruia spre propria sa interioritate, spre locul din conștiință unde trăiesc în germene toate nedreptățile. Orice defecțiune de ordin social începe mai întâi ca proiect într-o rațiune care-și este suficientă. Așa zisa discuție principială și toleranța pozitivă invocată de gândirea de tip political corecteness începe în încurcăturile rațiunii care și-a găsit justificări în cuvintele care-și argumentează raționamente din ce în ce mai greu de susținut. Dacă lumea ascezei și a reflecției creștine va fi învățat să recapituleze esența revelației pentru a o depozita în simțirea care construiește o istorie umană trainică, cealaltă lume, cea a îndepărtării printr-o rațiune suficientă, construiește istoria propriei sale lumi plecând mereu doar de la sine, de la blocările în propriile sale labirinturi. În acest caz, strigătul Sfântului Ioan Botezătorul este paradigmatic pentru cei de atunci și pentru cei de astăzi. Dacă celor care-l auzeau atunci, chiar în pragul intrării lui Hristos în istoria care avea să bulverseze umanitatea, Sfântul Ioan le indica modul realist în care se construiește o societate dinspre Dumnezeu, plecând de la privirea întoarsă către sine a fiecărei persoane care contribuie la edificarea ei, pentru cei care asistă astăzi la această societate construită deja, strigătul Sfântului Ioan nu are mai puțină importanță. Pocăința, așa cum a indicat-o el, ca întoarcere în sine, ca temei al unei stări interioare impecabile, care edifică realități umane superbe, nu va fi constituit, obiectiv vorbind, modelul înaintării omului în istorie. Pocăința a rămas doar un ideal ascetic. Sfântul Ioan cunoștea deja acest refuz și consecințele sale sociale și acesta era și motivul impetuozității sale față de puternicii lumii și față de modul în care ei considerau că trebuie să configureze ordinea socială. Nu cu mult timp mai târziu, Mântuitorul însuși nu ezita să certe cetatea Ierusalimului (Mt 23 : 34-38) pentru ca după Înviere să le indice Apostolilor că trebuie să meargă către toți pentru a le schimba inimile.

În schimbarea inimii stă începutul oricărui proiect autentic de schimbare socială. Pentru că edificarea începe cu fiecare. Edificarea dreptății sociale nu este un proces comunitar înainte de a fi unul personal. În măsura în care justețea raționamentelor locuiește conștiințele membrilor comunității, imaginea socială ulterioară va fi configurată doar în funcție de ele. În fapt, proiectul social creștin nu conține în el nici cea mai mică urmă de împăcare a tendințelor contradictorii. Proiectul creștin este el însuși echilibru în sine iar în plan comunitar este semnul echilibrului pe care-l trăiește fiecare membru. În clipa în care apar compromisurile, ceva din esența proiectului lipsește iar construcțiile ulterioare sunt doar piese care nu rezistă în fața încercărilor istoriei.

În fapt, programul social al creștinismului începe de aici, de la recunoașterea unei sume de valori absolute de la care, pornind, toate dobândesc sens și rezistă indiferent de vicisitudinile istoriei. O istorie construită pe competiția fiecăruia dusă cu sine însuși este deja o istorie în care i se dă drept de întâietate lui Dumnezeu. Pentru că în orice ființă care vede în slujire și în introspecție reguli de viață fundamentale, își face loc regula care pune, mai întâi, întrebări lui Dumnezeu.

Într-un fel, pocăinţa este semnul de atenționare pe care îl trimite Dumnezeu către obișnuința omului de a se hrăni cu limitele pe care le absolutizează. Cu orice fel de limită! Timpul în care omul trăiește, ani la rând, este o experiență de-a lungul căreia sufletul său, raţiunea, toate dimensiunile fiinţei sale acordă acestor limite sensuri pe care ele însele nu le merită. În clipa în care Dumnezeu îi dă semne, iar conştiinţa sa consimte să le vadă, trecând dincolo de limitele cu care era obişnuită, începe procesul de pocăinţă.

Revenirea la sine (pentru că aceasta înseamnă pocăința, amintindu-ne de Fiul Risipitor: Lc. 15, 17) nu este atât de uşoară pe cât ar părea, deoarece într-un suflet obişnuit să trăiască în spațiul limitelor, convertirea, chiar dacă este brutală, se petrece în trepte. În ciuda faptului că brutalitatea vieţii trăită sub semnul umbrelor, așa cum fusese ea înainte, i se revelează în chip radical! Darul trăirii veșniciei pe care-l face Dumnezeu înăuntrul acestei vieți obișnuită cu limitele, vine către om și intră, nu fără greutate, înăuntrul conștiinței sale. Lupta pe care omul o duce cu sine însuși, prin părere de rău și acceptarea conștientă a răului făcut, imposibil de schimbat în ceea ce-i va fi constituit esența morală, devine, cu timpul, un continuu exercițiu de cunoaștere. Învățată cu exersarea limitelor, minții îi este greu să lase să intre în ea darul dinamic al veşniciei. Când se deschide însă, dinspre imboldul care a atins conștiința, darul intră treptat, și începe să-i locuiască fiecare element, până într-acolo încât va ajunge, prin participare, să o locuiască în întregime. De aceea, pocăinţa nu este doar părere de rău, ci și înaintare dinamică şi conştientă către veşnicie.

În autentica stare de pocăinţă, primul pas este conştiinţa păcatului, sau, aşa cum o spunea Părintele Rafail Noica, vederea „întunericului în care sunt”, un întuneric ce-mi revelează că în viaţa mea, undeva, este prezentă lumina. Chiar rătăcită printre cutele sufletului obişnuit să se hrănească din limite, această lumină n-a dispărut niciodată. Este suficient un semn al lui Dumnezeu pentru ca sufletul în așteptare să meargă spre ea, spre lumina care-l cheamă. Aș putea defini acest întuneric drept suma tuturor certitudinilor pe care le-adun dinspre propriile mele construcții relative și pe care le-asimilez, aproape inconștient, adevărului. În fapt, adevărul construit de mine se suprapune Adevărului la care sunt chemat. În loc să mă orientez în funcție de ceea ce este deja consacrat în experiența sfințeniei, fac un drum fals întunecat de propriile mele criterii.

Chiar dacă ajung să cunosc regretul pentru starea de păcat în care am trăit, chiar dacă voi continua să rămân păcătosul de ieri, aceasta nu înseamnă că în mine nu începe o transformare. În ciuda faptului că nu o înțeleg, ea are în sine ceva radical. Pentru că este o împotrivire față de ceea ce eram, față de ceea ce port rău în inima mea. Pocăința este în acest sens și început al conștiinței a ceea ce presupune păcatul ca realitate care dezintegrează firea. Acest început, în ciuda căderii mele, mă ridică în ochii lui Dumnezeu, căci acum știu exact ceea ce sunt : un om care a transgresat legile profunde ale firii producând în ea o stare de rău. Trăirea zilnică și conștientă a stării de pocăință este astfel întoarcerea omului către lumina necreată care era mereu prezentă, fie ea și nevăzută, în întunericul în care trăiam. De aceea, starea de pocăință este chiar contemplarea acestei lumini necreate, momentul în care omul devine o minte care, ascultând vocea lui Dumnezeu care-i revelează întunericul, începe să întrezărească lumina.

Nicușor NACU
06.01.2021

Textul este o adaptare teologică – o reflecție treptată, în timp (prima în ianuarie, 2018) – a unui excurs de „teologie a istoriei” pe care l-am prezentat în cadrul unui seminar de filosofie la departamentul de Științe Politice al Universității din Lausanne (ianuarie, 2016).

Sale!