Paul Iulius Negoiță

Frumuseți simple

2015

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Negoiţă, Paul Iulius
Frumuseţi simple / Paul Iulius Negoiţă. – Buzău : Omega, 2015
ISBN 978-606-568-230-6

821.135.1-97-34

Părintelui George Stoica și comunității parohiale din Gherăseni

„Suflați colbul de pe cronici și faceți să renască virtuțile bătrânilor din trecut, în inimile tinerilor de astăzi”.

Alexandru Vlahuță

Frumuseți simple

Cu câteva zile în urmă, părintele George Stoica m-a sunat să mă invite la cel mai important eveniment din viața comunității parohiale din Gherăseni – Hramul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”. Am primit invitația cu emoție. Au trecut mai bine de 13 ani de când mi-am încheiat misiunea preoțească aici. Odată cu invitația părintelui paroh au revenit și amintirile. Chipuri și locuri au început să recapete contururi. Nu aș avea pagini să înșir numele celor care mi-au bucurat sufletul în vremurile mele de început pastoral. Printre ei se află, desigur, părintele Mihai Năstase, despre care am siguranța că mai sunt încă amintiri vii printre locuitorii din Gherăseni și Ion Pirnog, dascălul de atunci al Bisericii, un om cu o inteligență aparte, de care mă leagă multe momente frumoase.

Cei aproximativ cinci ani de pastorație la Gherăseni au fost presărați cu izbânzi, dar și dorințe care nu s-au împlinit în acel răgaz. Mi-au marcat începuturile și îmi încălzesc inima. De aceea, m-am simțit onorat de invitația primită și m-am hotărât să merg.

A apărut însă o frământare firească. Cu ce merg? Ce dar le duc acelor oameni minunați?

Am început să caut prin cutia amintirilor. Pe lângă fotografii marcând etapele de refacere a Bisericii Adormirea Maicii Domnului, am găsit și câteva fișe, dintre cele pe care le foloseam în pregătirea predicilor din fiecare duminică și sărbătoare. Le-am revăzut. Frumuseți simple, simple ca adevărul. Am decis, atunci, că o simetrie între anul plecării, 2002, și anul revenirii în calitate de invitat, 2015, ar fi bine-venită. În anul 2002 am publicat lucrarea Monografia Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Parohia Gherăseni, apărută la Editura Episcopiei Buzăului și Vrancei și lansată în prezența unor mari personalități buzoiene, la biblioteca comunei Gherăseni, ocazie cu care biblioteca a primit numele Ioan Gherassy. Acum, în timpul scurt până la hram, am hotărât să dau rapid tiparului o parte din colecția de povestioare moralizatoare regăsite, sub titlul Frumuseți simple, și să le dăruiesc acelor oameni minunați. Este un dar simplu, este o scriitură directă, fără metaforă, uneori naivă, dar este un simbol, un mesaj și un semn de respect și recunoștință oferit la intrarea în casă nouă. De ce în casă nouă? Pentru că Parohia Gherăseni a fost binecuvântată cu un paroh care are calități rare. Părintele George Stoica a făcut minuni. A refăcut și completat ansamblul „catedralei câmpului” de la Gherăseni. A dus la îndepliniri dorințe vechi ale comunității. A zidit, de multe ori cu mâna lui, și apoi a dat suflare de viață și muzicalitate zidurilor. Este alături de părintele Ion Neamu, omul care a marcat cel mai adânc istoria comunității. Harnicii locuitorii din Gherăseni au cinstea de a fi păstoriți de un exemplu!

Dumnezeu să-l binecuvânteze pentru munca sa!

Dumnezeu să binecuvânteze această frumoasă comunitate!

Paul Iulius Negoiţă

Buzău

12.08.2015

◊ Totul se vede!

Odată, un tânăr veni la duhovnic să se spovedească și, între altele, îi spuse:

– Părinte nu știu ce să fac să scap de gândurile urâte și păcătoase care-mi stau în minte și-mi murdăresc cugetul.

Atunci preotul îi răspunse:

– Închipuie-ți dragul meu că ai avea capul de sticlă și că oricine ar privi în el ți-ar putea vedea gândurile.

Tânărul fu cuprins de o neliniște vădită și îi zise preotului:

– De ar fi așa părinte, nu știu unde m-aș ascunde de rușine; așa de păcătoase și urâte sunt gândurile care mă obsedează.

Preotul zâmbi ușor și punându-i mâna pe umăr, îi aminti:

– Și cu toate acestea copilul meu știm că pentru Tatăl ceresc, Dumnezeu, capetele tuturor sunt mai străvezii decât sticla, așa că el vede necontenit gândurile care stăpânesc mintea fiecărui credincios.

Tânărul a ascultat în tăcere și a simțit că i s-a făcut mai multă lumină în inimă. Iar duhovnicul a adăugat:

– Cugetă necontenit dragul meu la aceasta și vei scăpa de gândurile cele urâte și păcătoase.

Morala: Dumnezeu vede totul!

◊ Semnul sfintei cruci

Un credincios oarecare s-a dus la o nuntă. Fiind evlavios, când s-a așezat la masă și-a făcut semnul sfintei cruci.

Câțiva comeseni au izbucnit în râs, iar unul îl întreabă:

– Acasă la dumneata toți vă închinați? Trebuie să fie un spectacol frumos!

– Da, răspunse credinciosul, toți ne închinăm, afară de doi porci care încep să mănânce fără să se închine.

Atunci, comesenii ironici, s-au rușinat și nu au mai răspuns nimic.

Morala: Ești om când te închini!

◊ Oameni fără cap

Era, odată un călugăr foarte credincios și interiorizat, făcând necontenite exerciții de devoțiune. Într-o zi de sărbătoare a coborât de la schit în satul din apropiere și a intrat în Biserică.

Acolo a stat multe ceasuri cufundat în rugăciune. După câtva timp, ridicând capul, s-a minunat mult văzând că o parte dintre creștinii prezenți la slujbă nu aveau cap; iar pe unul dintre umeri purtau un pietroi greu.

A plecat la schitul său, a postit zile în șir și a petrecut nesfârșită vreme în rugăciune, cerând de la Dumnezeu să-l lămurească.

Și iată că avu o vedenie.

I s-a arătat un înger care i-a spus așa: „Oamenii aceia nu aveau cap deoarece stăteau în Biserică numai cu trupul, iar mintea și sufletele lor erau duse la treburile de toată ziua, iar pietroiul de pe umăr închipuie povara șederii lor la rugăciune”.

Morala: În Biserică toată grija cea lumească să o lepădam!

◊ Cuibul

Cineva, odată, se plângea duhovnicului său, spunându-i:

– Părinte duhovnic sunt ispitit necontenit de diferite gânduri care mă tulbură uneori rău de tot.

Atunci preotul îi răspunse:

– Dragul meu, dacă pe deasupra casei tale zboară o pasăre răpitoare nu o poți opri în nici un fel, dar nici nu-ți poate face vreun rău. Devine foarte periculoasă dacă se oprește și își face cuib pe casa ta. Atunci trebuie să o alungi. Așa se întâmplă cu gândurile cele rele. Câtă vreme nu găsesc loc în sufletul tău, nu te vor îndemna la săvârșirea faptelor urâte la care ești ispitit. Fii, deci, de strajă la poarta sufletului, ca nu cumva gândurile cele rele să găsească loc de cuib în suflet.

Credinciosul a plecat liniștit și mai întărit de la duhovnic.

Morala: Fără voia noastră nimic nu ne robește!

◊ Puterea exemplului

În inima unui sat a venit un străin. Au trecut câteva luni și s-a întâlnit cu preotul. Acesta a început să-L propovăduiască pe Hristos necreștinului. Străinul însă i-a spus:

– Nu este nevoie părinte să-mi aduceți argumente. De fapt eu îmi doresc să devin creștin și voiam să vă întâlnesc.

Preotul, ușor surprins de cele auzite, îi întrebă pe străin:

– Dar de unde cunoști dumneata creștinismul, căci eu nu te-am văzut niciodată la Biserică

Atunci străinul a răspuns:

– Adevărat este că niciodată nu mi s-a vorbit despre creștinism, dar am văzut acolo unde locuiam înainte faptele unui creștin. Aveam un vecin care era foarte rău. Se îmbăta, fura, își bătea nevasta. Dar călătorind printre creștini s-a făcut creștin, iar la întoarcere a venit un alt om. Nu mai bea, nu mai fură și nu-și mai umilește soția. Atunci am înțeles cât de bun este creștinismul și că trebuie să mă împărtășesc și eu din el…mai cu seamă că aici trăiesc printre creștini.

Preotul văzând această curată pornire, l-a învățat temelia credinței creștine și l-a botezat.

Morala: Suntem ceea ce facem nu ceea ce spunem!

◊ Văzduhul și telefonul

Odată, un om cu învățătură, dar și minte trufașă, văzu un credincios închinându-se și zise:

– Tare mă mir eu când văd pe cineva închinându-se și rugându-se. Stă de vorbă cu văzduhul, cu furtunile!

Credinciosul tăcu și continuă rugăciunea liniștit.

Altă dată omul credincios găsi pe omul cel trufaș vorbind la telefon și-i spuse:

– Ce faci aicea domnule ?

– Ce să fac? Vorbesc la telefon!

– Tare mă mir cum poți dumneata să stai de vorbă cu pereții!

Atunci omul cel trufaș se supără.

– Vezi, eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, dumneata de ce te superi? Avem și noi un telefon mai bun ca al dumitale; noi vorbim cu Dumnezeu și îi spunem păcatele, căințele și nevoile noastre, iar El ne iartă, ne călăuzește și ne ajută.

Trufașul nu mai răspunse nimic și rămase rușinat.

Morala: Dacă unii nu înțeleg existența lui Dumnezeu, nu înseamnă că El nu există!

◊ Împăratul înțelept

Era odată, în vechime, un împărat înțelept, care nu putea să sufere pe curtenii care căutau să-l lingușească.

Într-o zi, unul dintre curteni avu cu împăratul o lungă convorbire, în timpul căreia îi zise la un moment dat:

– Tu care ești stăpânul mărilor și al vânturilor!

Împăratul îl opri și-i răspunse:

– Vino cu mine!

– Merseră, deci, pe țărmul unei mări care era frământată de valuri din pricina unei furtuni.

Acolo împăratul strigă:

– Eu care sunt stăpânul vostru, al apelor și al vânturilor, vă poruncesc să vă liniștiți!

– Firește că nici apa și nici vânturile nu-i dădură ascultare. Atunci întorcându-se către curteanul care căuta să-l lingușească, îi spuse:

– Vezi cât de mincinos ai fost?! Dacă aș fi fost stăpânul lor ar fi trebuit să asculte de mine.

– Apoi cu glas mare și blând împăratul adaugă:

– Stăpânul lor, dragul meu, este unul singur , Dumnezeu.

– Curteanul s-a rușinat de înțelepciunea împăratului și a făgăduit că nu va mai repeta greșeala lingușirii.

Morala: Lingușirea este pentru cei slabi, adevărul pentru cei puternici!

◊ Diferențe

Un credincios îi spune duhovnicului său că atunci când se roagă i se pare că are un gol în minte și nu se simte satisfăcut. Nu cumva rugăciunea lui are vreo lipsă!? Și dacă da, cum trebuie să fie.

Duhovnicul înțelese starea sufletească a credinciosului și văzu și lipsurile rugăciunii lui, și-i zise:

– Dragul meu, rugăciunea nu trebuie să fie aparentă, ci adevărată.

Iată pildă: Dacă într-o sobă am pune să ardă o lumânare, ea va da înfățișarea că arde un foc la care ne-am putea încălzi, dar când ne vom apropia, vom vedea că-i numai flacăra slabă a unei lumânări, ce nu ne poate încălzi. Asemenea este și rugăciunea. Ea nu trebuie să fie doar o părere, ci să fie un foc viu care arde în sufletul nostru, căci numai așa va putea să ajungă la Dumnezeu.

Credinciosul rămase îngândurat, iar duhovnicul reluă:

– Apoi rugăciunea trebuie să fie fără oprire. Ia seama la un pârâu de munte. Atâta vreme cât apa se scurge la vale, izbindu-se de pietre și de maluri, este curată și bună, dar de îndată ce se oprește undeva și se formează lac, apa se strică și prinde tot felul de necurățenii și are miros urât. Tot așa și cu rugăciunea. Atâta vreme cât ea izvorăște necontenit din inima noastră, este ca pârâul, plină de viață și dă sufletului o bună răcoare duhovnicească, dar dacă ea s-a oprit se face în inimă ca un lac care se umple de felurite gânduri urâte și ispite.

După altă pauză continuă:

– De asemenea, rugăciunea trebuie să aibă rădăcina adâncă în sufletul nostru. Iată o pildă: Dacă punem niște flori ca să înfrumusețăm un loc pentru câtva timp, ele apar deodată frumoase și plăcute la vedere. Dar neavând rădăcină se ofilesc repede și le aruncăm la gunoi. Așa este și cu rugăciunea. Ea este frumoasă și plăcută, dar ca să fie și trainică trebuie să aibă rădăcina adânc înfiptă în sufletul nostru.

Credinciosul a mulțumit duhovnicului și a încercat să-și orienteze inima spre o altfel de rugăciune.

Morala: Aparențele sunt viciile realității!

◊ Barca și Biserica

Odată, mergeau pe un lac, într-o barcă, doi oameni.

Unul era credincios, iar altul…nu prea. Cel din urmă susținea cu tărie că nu este nevoie nici de Biserică și nici de preot.

Și cum mergeau ei așa, omul cu îndoieli în suflet deschise vorba cu credinciosul și zise:

– Ce nevoie mai are omul de Biserică? Se poate mântui și fără ea, dacă-și dorește!

Atunci credinciosul îi răspunse:

– Iată prietene, tu de ce nu ieși din barcă și nu mergi la mal fără ajutorul ei?

Atunci celălalt spuse:

– Fiindcă mă tem că mă înec!

– Ei, zise credinciosul, tot așa este și Biserica. O corabie în care trebuie să ne urcăm în călătoria noastră pe marea acestei vieți, pentru ca valurile să nu ne înghită.

După o scurtă tăcere:

– Numai Biserica ne poate duce la limanul mântuirii, așa cum barca aceasta ne duce pe noi acum la mal. Deci, ne trebuie Biserică!

Morala: Fără Barca Domnului ne scufundăm pe cale!

◊ Tânăra cea înțeleaptă

O tânără înțeleaptă, dar și foarte credincioasă, mergea, odată, pe stradă. La un moment dat fu întâmpinată de un tânăr care îi șopti:

– Aș vrea să te însoțesc…

Atunci tânăra se opri și-i răspunse

– Sunt de acord să mă însoțești, dacă vei intra cu mine unde voi intra eu.

Tânărul hotărât:

– Îți dau cuvântul că voi intra!

Și așa au mers împreună o bună bucată de timp, după care fata se opri în fața unei biserici și intră.

Tânărul avu o ezitare și nu voia să intre. Dar aducându-și aminte de făgăduința dată, intră după ea.

Cum nimic nu este întâmplător pe lumea, în acele clipe, acolo, în biserică, preotul predica despre îndatoririle creștinești ale tinerilor.

Atât de mult a fost atins tânărul de vorbele părintelui, încât a ascultat cuvântul până la sfârșit, iar la plecare îi spuse fetei:

– Îți mulțumesc pentru binele ce mi-ai făcut și te rog să mă ierți pentru necuviința mea.

Fata surâse și-i răspunse:

– Nu mie să-mi mulțumești ci Domnului Hristos, căci El mi-a dat gândul cel bun să te aduc la biserică.

Morala: Când întâlnești oameni buni mergi pe drumuri bune!

◊ Nu mâine, ci azi!

Într-o biserică de oraș, un preot a vorbit ascultătorilor despre mântuirea sufletului, și încheie astfel:

– Dragii mei, nu trebuie să mai amânați predarea sufletelor voastre Domnului Hristos, căci nu se știe ce poate aduce ziua de mâine. Astăzi este al Domnului!

Se afla acolo și un om mai puțin credincios. El fu atins de vorbele preotului și zise:

– Ai dreptate părinte; dar eu voi veni mâine să predau sufletul Domnului Hristos. Azi am altă treabă.

Atunci preotul îi spuse:

– Vezi dragul meu, să nu fie prea târziu!

Plecând spre satul său omul nostru a întârziat pe la cunoștințe și a ajuns noaptea târziu. Dar fiind întuneric a rătăcit drumul și a căzut într-o prăpastie, de unde a ieșit cu mare greutate. A doua zi merse de-a dreptul la preot și povesti tot ce pățise, terminând astfel:

Ai dreptate părinte, astăzi este al Domnului!

Apoi căzu la spovedanie spre a-și încredința sufletul Domnului Hristos.

Morala: Dumnezeu a avut grijă de noi și ieri, are și azi și va avea și mâine…însă nu se bucură dacă noi îi promitem mereu doar ziua de mâine!

◊ Ostașul credincios

Într-o cazarmă, un soldat găsi o cruciuliță atârnată de un lanț, pierdută de un alt soldat. Cum găsitorul era necredincios și voia să-și bată joc de cel ce pierduse cruciulița, adună mai mulți tovarăși și le zise:

– Am să atârn cruciulița de creanga unui copac din curte și am să întreb cine a pierdut-o, să văd dacă va avea curaj cel ce a pierdut-o să o ia!

Și așa făcu. Atârnă cruciulița de creanga unui copac și strigă.

Atunci un coleg se apropie și foarte liniștit luă cruciulița și o puse din nou la gât și spuse:

– Când am plecat la armată mama mi-a dat-o să o port la gât.

Atunci toți cei de față au rămas rușinați de liniștea ostașului.

Din întâmplare, un ofițer a văzut cele petrecute și zise:

– Cine va ști să-și apere credința, va ști tot atât de bine să-și apere și țara.

Morala: Omul credincios este valoros și sieși și lui Dumnezeu și semenilor!

◊ Prin lacrimi

Odată, un mare bandit, după ce trăise toată viața în nelegiuiri, s-a gândit să se pocăiască.

A mers, deci, la un pustnic și i-a spus crezul său.

Atunci pustnicul l-a sfătuit așa:

– Ia un butoi mare și-l umple cu apă. Când butoiul va fi plin să știi că Domnul te-a iertat.

Omul a ascultat cu sfințenie sfatul pustnicului. Dar deși turna, butoiul rămânea tot gol. Turna zadarnic!

Începu să se mâhnească, văzând ca nu găsește iertare de la Dumnezeu. Și așa de mare era mâhnirea, încât au început să-i curgă lacrimile în timp ce căra apa.

Atunci s-a petrecut o minune. Butoiul s-a umplut îndată; iar omul a simțit în suflet ușurarea și mângâierea iertării lui Dumnezeu.

Deci numai prin lacrimile credinței putem primi de la Dumnezeu iertarea.

Morala: Credința plinește totul!

◊ Descoperirea viitorului

Odată un om oarecare, credincios, mergea într-o pădure. La un moment dat observă înaintea sa trei gheme.

– Ce să fie? se întrebă el, și se aplecă să le ridice. Dar în acele clipe se ivi înaintea lui un bătrân care-i răspunse:

– Desfă-le și vei vedea!

Omul le luă pe rând. În primul erau câteva fire de grâu; în al doilea erau câteva picături de sânge; iar în ultimul erau viermi.

– Ce înseamnă acestea? întrebă omul nedumerit.

Atunci bătrânul îi răspunse:

– Firele de grâu înseamnă bogăție, sângele înseamnă război, iar viermii înseamnă moarte.

– Și de ce sunt împreună? întrebă din nou omul

– În ele citești viitorul, răspunse bătrânul. Bogăția aduce vrăjmășie între oameni și popoare. Vrăjmășia aduce războaie și vărsări de sânge; după care pe toți îi paște putrezimea morții. Și bătrânul dispăru.

Atunci omul nostru credincios și-a dat seama că așa va decurge viitorul pentru omenire dacă se lasă pe sine fără cunoașterea lui Dumnezeu.

Morala: Cumpătarea și echilibrul sunt salvatoare!

◊ Privește întâi la tine!

Într-o zi a venit la cuviosul Pavel, starețul unei mănăstiri, un frate și-i zise:

– Părinte Pavel eu vreau să plec din mănăstire că sunt tare tulburat. Aud cuvinte și fapte stricăcioase despre un frate de aici.

Atunci cuviosul Pavel i-a spus:

– Să știi că nu sunt adevărate cele ce ai auzit.

– Sunt adevărate părinte că cel ce mi le-a spus este un credincios.

– Nu este credincios cel ce ți-a spus astfel.

– Dar eu însumi l-am văzut greșind, răspunse mai departe fratele.

Atunci cuviosul Pavel luă de jos un pai și arătându-l fratelui l-a întrebat:

– Ce este acesta?

– Un pai, răspunse fratele.

Apoi cuviosul Pavel privind spre streașina unei case, învelită cu stuf, a mai întrebat:

– Dar acolo ce este?

– O bârnă, a răspuns fratele.

Cuviosul Pavel i-a zis atunci:

– Frate, pune în inima ta gândul acesta, că păcatele tale sunt ca bârna, iar greșelile fratelui tău ca paiul și nu vei mai fi tulburat.

Atunci fratele a plecat liniștit și și-a văzut de ale sale, căutând prin purtare să pilduiască și să se îndrepte, iar nu să bârfească.

Morala: Cel mai aspru fii cu tine!

◊ Chiar dacă vezi, cercetează!

Odată starețul unei mănăstiri, cuviosul Pavel, povățuia pe un frate așa:

– Este scris ca să mărturisești numai ceea ce ai văzut cu ochii tăi. Dar eu îți voi spune că și dacă vei vedea cu ochii tăi să nu crezi numaidecât!

– Cum se poate aceasta, cuvioase părinte? răspunse fratele.

Atunci cuviosul Pavel i-a spus o întâmplare:

– Iată, un frate a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire. Privind pe înserat prin fereastra chiliei, zărea în lanul de grâu de curând secerat, pe un alt frate vrând să săvârșească un păcat urât Domnului. Atunci a ieșit spre el să se convingă. Dar când s-a apropiat a văzut că fratele era de fapt un snop de grâu.

Și continuă cu învățătura:

– Iată de ce îți spun să nu crezi îndată ceea ce ai văzut cu ochii, ci mai întâi să cercetezi!

Morala: Ispita părerii este un păcat cumplit!

◊ Să îndrăznim în bine!

Odată, un mare învățat se plimba prin curtea sa cu grădinarul. Acesta împodobise grădina cu tot felul de pomi ce făceau fructe care de care mai frumoase.

Ajungând în dreptul unui pom rar, cu fructe foarte atrăgătoare, el întinse mâna, luă un fruct și începu să-l mănânce. Dar după puțin timp i se făcu rău.

Atunci grădinarul îi zise:

– Nu mai mâncați, căci fructele au în ele otravă!

Mirat, învățatul întrebă:

– Dar până acum de ce nu mi-ai spus?

Grădinarul răspunse:

– Iertați-mă, dar n-am îndrăznit.

Iată așa suntem și noi în viața de toate zilele, ca acest grădinar smerit, vedem pe unii oameni păcătuind în diferite chipuri și nu îndrăznim să le spunem că se otrăvesc.

Deci să îndrăznim în bine, spre ai scăpa pe frații noștri de moartea păcatului.

Morala: Curajul mărturisirii adevărului salvează!

◊ Porunca lui Dumnezeu

Pe vremuri, în timpul unei revoluții, un soldat fugar a ajuns în curtea unei femei văduve, a cărei singură avere era un vițel.

Voind să-l ia, femeia îl rugă zicând:

– Te rog nu mi-l lua, căci atât am.

Dar fugarul îi răspunse cu nepăsare:

– Dacă nu ți-l iau eu, vine altul și ți-l ia. Și zicând astfel luă vițelul și merse mai departe.

Dar venind noaptea, hoțul se adăpostise lângă un gard și acolo adormi.

În somn avu un vis. Se făcea că a venit un diavol și îi cerea sufletul.

Atunci hoțul îi răspunse:

– Atâta am, nu mi-l lua.

Dar diavolul zise:

– Dacă nu ți-l iau eu, vine altul și ți-l ia.

Și întinse mâna vrând sa-i ia sufletul. Îngrozit, se deșteptă din somn și înțelese dintr-o străfulgerare, că era glasul pe care i-l trimisese Dumnezeu, făcându-l să priceapă că mare păcat a săvârșit.

Luă, deci, vițelul, se întoarse la văduvă și i-l redase, rostind:

– Așa mi-a poruncit Dumnezeu!

Își ceru iertare și merse mai departe.

Morala: Dumnezeu se gândește și la cine nu te gândești că s-ar gândi!

◊ Hotarul diavolului

Într-o zi, un credincios a chemat preotul satului să-i facă o slujbă în casă.

Când preotul intră în curtea credinciosului, sări asupra sa un câine furios. Preotul se feri, dar gospodarul îi zise:

– N-aveți teamă părinte, căci este legat și numai până aici poate să ajungă, și-i arătă cu mâna un loc.

Într-adevăr câinele ajungea numai până acolo unde arăta credinciosul și nu putea merge mai departe.

Atunci preotul găsi prilej pentru a-i da credinciosului o pildă și zise:

– Vezi tu fiule, așa este și cu diavolul. Și el e agresiv și se repede asupra noastră ca acest câine, dar este legat de Domnul nostru Iisus Hristos și dacă stăm la distanță potrivită, el nu ne poate vătăma. Numai dacă ne ducem noi peste el, atunci ne va face rău.

Morala: Nu te apropia de rău ca ai numai de pătimit!

◊ Spune Domnului Hristos!

Într-o zi a venit la preot un credincios și spuse așa:

– Părinte, aș dori să mă înveți ce să fac spre a mă birui pe mine însumi!

– Despre ce este vorba fiule? l-a întrebat preotul.

Iar credinciosul îi zise:

– Iată părinte! Sunt nedrept cu soția. Pe când ea este bună, eu sunt rău. Pe când ea se roagă, eu o sudui. Pe când ea este cuminte, eu sunt un stricat. Pe când ea muncește acasă, eu stau la cârciumă. Pe când ea este strângătoare, eu sunt risipitor. Și în tot ceea ce fac spre a mă birui pe mine, nu izbutesc!

Preotul ascultă în tăcere mărturisirea, apoi răspunse:

– Dragul meu, ferice de tine că îți dai seama de greșeli. Un singur lucru îți mai trebuie!

– Ce anume îmi mai trebuie părinte?

– Să spui toate Domnului Hristos și să-i ceri ajutor!

– Și cum pot face?

– Îngenunchează chiar acum.

Și creștinul a îngenuncheat și s-a mărturisit Domnului Hristos prin părintele duhovnic.

Și așa, prin binecuvântarea duhovnicului și prin harul primit de la Dumnezeu, prin părintele duhovnic, s-a putut birui pe sine însuși și s-a îndreptat.

Morala: Nu uita! Dumnezeu ne este cel mai bun prieten!

◊ Cel din urmă pas

Doi oameni stăteau odată de vorbă. Unul era credincios, iar altul necredincios.

Cel necredincios spunea așa:

– Este vreme destulă de pocăință când ajungem la bătrânețe.

Celălalt îi răspunse:

– Dar știi că vei putea ajunge la bătrânețe?

Necredinciosul tăcu, iar credinciosul, care era plin de înțelepciune zise mai departe:

– Dragul meu, viața noastră are de o partea și de alta câte un drum. Unul duce la rai iar celălalt la iad. Fiecare faptă bună a noastră este un pas pe care-l facem pe drumul raiului; iar fiecare faptă rea este un pas pe drumul iadului. Dar nu știm cu nici un chip care va fi cel din urmă pas al nostru, pentru că nimeni nu știe când va muri. De aceea trebuie să avem pași numai spre rai, adică să facem necontenit fapte bune, pentru ca nu cumva cel din urmă pas al nostru să fie pe drumul iadului și întoarcerea să nu mai fie posibilă.

Necredinciosul rămase o vreme în tăcere, iar mai pe urmă s-a întors și el pe calea cea adevărată, mulțumindu-i credinciosului pentru povața dată.

Morala: Fapta bună-i calea raiului!

◊ Între împărat și Dumnezeu (Matei XX, 21)

Pe vremea când creștinii erau persecutați pentru credința lor, un împărat păgân avea în subordinea lui ofițeri de diferite religii. Printre ei se aflau și mulți creștini. Dorind să le încerce tăria credinței, pentru a vedea pe care dintre ei se poate bizui, îi adună într-o zi și le spuse astfel:

– Iată, vă poruncesc tuturor să vă lepădați de credință, căci numai așa vă voi mai păstra în oștirea mea!

La auzul poruncii a pornit seria dezertărilor din „oastea” religiilor lor. Mulți au început să-l încredințeze pe împărat că se leapădă de credința lor religioasă.

Ofițerii creștini, însă, au mers la împărat și i-au spus că nu se pot lepăda de credința în Hristos Domnul.

Atunci împăratul le zise:

– Voi care v-ați lepădat așa de ușor de religia voastră, de mine vă veți lepăda și mai ușor. De aceea vă alung din oștirea mea. Iar voi creștinilor, care nu ați voit să vă lepădați de Dumnezeu vostru, tot asemenea nu vă veți lepăda nici de mine. De aceea vă păstrez în oștirea mea.

Și povestea spune ca mai târziu a devenit și împăratul creștin.

Morala: Statornicia în credință este chezășia caracterului bun!

◊ Omul și bușteanul

Doi oameni tăiau lemne într-o pădure. Unul era credincios, iar altul necredincios.

După ce doborî un copac, omul necredincios zise:

– Iată așa este viața noastră! Trăim, ne zbatem și la urmă vine moartea și ne doboară ca pe bușteanul acela și nimic nu se mai alege de noi.

Celălalt om, care era credincios, îi răspunse:

Nu este așa prietene! Abia după ce am doborât acest buștean vom vedea dacă este bun de construit sau este scorburos și bun de foc. Așa suntem și noi! Abia după ce murim, vede Dumnezeu ce este de făcut cu noi: ne așază de-a dreapta lui în viața veșnică, sau ne aruncă în focul cel nestins în chinurile iadului!

Necredinciosul a rămas multă vreme pe gânduri la cele auzite. Aparențele nu sunt suficiente în fața Domnului. A înțeles și a început să se întoarcă la credință.

Morala: Dumnezeu judecă după conștiință, nu după fața!

◊ Cântarea ce ademenitoare

Odată un cioban își păștea turma la marginea unei păduri. Într-o seară auzi o privighetoare cântând. Cântecul îl ademeni, uită de turmă și se îndreptă puțin câte puțin mergând să asculte privighetoarea.

Când privighetoarea zbură el se întoarse la locul unde lăsase turma, dar cu greu mai găsi oile. Unele se rătăciseră, iar altele fuseseră sfâșiate de lupi.

Tot așa se întâmplă și cu viața noastră de toate zilele.

Dacă ne vom lăsa ademeniți de cântecul amăgitor al păcatelor, ne îndepărtăm de casa sufletului; iar când ne vom aduce aminte să ne întoarcem la ea o vom găsi răvășită și sfâșiată de lupii tuturor relelor.

Morala: Întoarcerea este mereu posibilă, însă nu fără un suflet ciobit!

◊ Foc pentru țigară

Un bărbat oarecare nu a reușit să-și realizeze planul dorit.

Din această cauză s-a supărat grozav și a început să înjure cumplit, de tot ce este mai sfânt în inima omului. Un vecin al lui, care era foarte credincios, îl auzi și-i zise:

De ce înjuri așa? Nu iți e teamă de focul iadului?

Dar în loc să se potolească îi răspunse:

– Lasă că-i bun și focul iadului, căci tocmai nu aveam cu ce să-mi aprind țigara. O aprind din focul iadului!

Dar maniindu-se rău și suferind de o boală de inimă, a căzut jos și a murit.

A avut ceea ce a cerut!

Morala: Să nu luăm numele Domnului în deșert!

◊ Cearta dintre părinți

O credincioasă oarecare mergea odată pe drum și auzi un copil plângând. Fiind miloasă din fire, se apropie cu blândețe de copil și-l întrebă.

– Al cui ești?

– Al dracului, răspunse copilului.

– Al cui? repetă întrebarea.

– Al dracului, nu ți-am spus!

Femeia nedumerită căzu pe gânduri, apoi îl întrebă iar:

– Și cum te cheamă?

– Satana răspunse copilul.

Femeia rămase și mai nedumerită și-l întrebă:

– Dar unde locuiești?

– În iad, răspunse copilul.

Descumpănită de-a binelea, femeia merse după el până acasă și astfel află al cui este copilul; iar de la vecini află ce se întâmplă în casa lor.

Tatăl copilului era un bețiv care înjura atunci când venea acasă, iar mama îi spunea:

– Drace, iar ai venit beat pe capul meu! Da-mi pace!

În timpul scandalului copilul începea să plângă și încerca să se apropie de mamă. Dar ea, supărată, îl alunga cu vorbele:

– Fugi în acolo și tu Satano, nu mă mai necăji.

Apoi începea să plângă văitându-se:

– Asta-i viața?! Asta-i casă?! Asta-i iadul pe pământ, pentru mine!

Iată cum cearta între părinți rănește și deformează cumplit inima și caracterul copiilor.

Morala: Ce semănăm aceea culegem!

◊ Omul credincios și înțelept

Odată, un rege, mergând prin țară să-și vadă supușii, trecu pe ogorul unui țăran care muncea voios.

Văzându-l așa vesel, intră în vorbă cu el și-l întrebă cât câștigă din munca lui.

Omul îi spuse o sumă care i se păru regelui mult prea mică, și-i zise:

– Îți ajunge?!

– Nici nu consum totul! răspunse săteanul. Eu trăiesc dintr-o treime, cu o treime îmi plătesc datoriile, iar o altă treime o pun cu dobândă.

Mirat, regele continuă:

– Cum așa? Lămurește-mă!

– Bine! Zise omul. Iată: o treime o folosesc pentru traiul familiei mele, o treime o dau părinților care m-au născut și crescut, iar cealaltă treime o strâng pentru a le face o stare copiilor mei.

S-a bucurat mult regele pentru răspunsul înțelept, apoi l-a întrebat:

– Și cine te-a învățat astfel?

– Bunul Dumnezeu, răspunse omul.

Regele l-a felicitat călduros și l-a îndemnat să nu părăsească niciodată acest obicei, spre a fi pildă și altora.

Morala: Banii oricât de mulți ar fi nu ajung celui lipsit de înțelepciune!

◊ Dragostea poate totul

O mamă avea opt copii.

Cineva întrebă odată:

– Cum faci de poți să-i hrănești pe toți?

Mama îi răspunse:

– Îi iubesc din tot sufletul!

Altcineva zise:

– Vai, câți copii îmbraci și hrănești!

– Îi iubesc, nu-i număr!

Deci dragostea poate totul.

Morala: Iubește curat și restul pune Dumnezeu!

◊ Mâna Domului

Un creștin din părțile noastre s-a întâlnit cu un altul greu încercat, trecut de curând în credința creștină.

Creștinul nostru a întrebat pe celălalt cum a făcut de și-a schimbat inima. Tot vorbind au ajuns într-o pădure. Acolo creștinul cel greu încercat a strâns câteva lemne uscate și a făcut cu ele un cerc. În mijloc a pus un vierme. Apoi a aprins lemnele. Viermele încercă să iasă din cercul de foc, dar nu găsi nicio cale de scăpare; se retrase în mijlocul cercului de foc și se întinse să moară. În clipa aceea creștinul cel greu încercat luă viermele în mână și-i zise:

– Iată calea!

Creștinul nostru a părut uimit de ceea ce a văzut. Creștinul greu încercat a continuat:

– Așa a făcut Dumnezeu cu mine! De atunci mi-am schimbat inima. M-am recunoscut păcătos, m-am văzut în primejdie și am văzut mania lui Dumnezeu căzută asupra păcatelor mele. Am încercat să scap de ea; dar de jur împrejurul meu era foc. La urmă, negăsind nicio scăpare, voiam să mor. Atunci a venit Domnul Hristos și m-a luat, cum am luat eu viermele acesta și m-a scăpat de focul iadului.

Creștinul nostru rămase uimit de înțelepciunea acelui creștin greu încercat și de modul în care l-a cunoscut pe Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții; și luă pilda lui drept susținătoare pentru întărirea credinței sale.

Morala: Indiferent cine ai fi mâna Domului e întinsă spre tine! Întinde-o și tu pe a ta!

◊ Jucăria și viața

Pe vremuri, când lumea era pe la noi mai puțin îndestulată ca astăzi, un tată i-a adus copilului său, într-o bună zi, o jucărie foarte frumoasă: un tren care mergea singur. Copilul nu mai putu de bucurie și s-a jucat cu ea mult. În cele din urmă s-a plictisit și spuse tatălui:

– Tată iți dau ție trenul pe care mi l-ai adus.

Tatăl luă jucăria și o puse bine.

După câtva timp copilul începu să plângă. Atunci tatăl îl întreabă:

– De ce plângi draguțule?

– Plâng după trenul ce ți l-am dat!

– Bine…dar nu mi l-ai dat tu singur?

– Da, dar credeam că tu o să mi-l dai înapoi!

Așa facem și noi cu Dumnezeu. Avem momente când ne hotărârăm să-I dăm viața și totul în dar. Pe urmă începem să plângem, asemenea copilului, și voim să ne luăm darul înapoi.

Morala: Gestul este mai mare decât darul!

◊ Cei trei călători

O istorioară spune că, odată, călătoreau împreună focul, apa și credința. Și mergând ele așa, se sfătuiau zicând:

– Oare dacă ne-am pierde noi, cum ne-ar mai putea găsi oamenii?

Focul răspunse:

– Pe mine mă vor găsi acolo unde vor vedea ieșind fum!

Apa răspunse:

– Pe mine mă vor găsi acolo unde vor vedea sălcii pletoase, cu ramuri plecate în jos.

Credința răspunse:

– Cel ce mă pierde pe mine nu mă mai poate găsi singur.

– Cum se poate așa ceva? Au întrebat focul și apa.

– Da! Cel ce mă pierde pe mine nu mă mai poate găsi decât cu ajutorul Domnului Hristos.

Morala: Atunci când crezi că ți-ai pierdut credința ascultă glasul clopotului și urmează-i chemarea!

◊ Jertfa Domnului Hristos

Odată, demult, într-un sat de la marginea Bărăganului, un credincios întreabă pe duhovnicul său:

– Părinte, aș dori să-mi explici cum ajută jertfa Domnului Hristos la mântuirea noastră.

– Iată, zice preotul, când vine soarele verii, noi, ca să putem sta în casele noastre, punem la ferestre pânze groase care ne apără de căldura înăbușitoare a verii. Fără ele traiul ar fi nesuferit.

Dar soarele bătând din plin în ele, le arde; așa că după un timp ele sunt nimicite. Vezi, deci, cum prin jertfirea acestor pânze noi putem fi feriți de căldurile aprige ale verii și astfel ne vedem de lucru și de odihna zilnică. Asemenea este și cu jertfa Domnului Hristos. Ne apără de razele cele mai arzătoare ale ispitelor, ne ajută să ne ocupăm liniștiți de credință și de mântuirea sufletului nostru.

– Fără această jertfă noi am fi siliți la moarte veșnică.

Morala: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât S-a jertfit necondiționat pentru ea!

◊ Capcana

Un om a instalat la intrarea curții lui un arc care făcea poarta să se închidă singură în urma celui ce intra.

Într-o zi, un câine străin a împins poarta cu laba și a pătruns în curte, iar portița s-a închis în urma lui.

Când stăpânul casei a băgat de seamă, a căutat să alunge câinele. Dar acesta fugind la intrare, nu a mai reușit să iasă. Abia după ce i-a fost deschisă poarta, patrupedul speriat a putut părăsi curtea în care devenise captiv.

Tot așa este și păcatul. Când săvârșim un păcat noi intrăm într-un loc care are o portiță ce se închide singură în urma noastră. Și când voim să ieșim nu mai putem singuri.

Deci, ca să ieșim din capcana păcatului în care ne-am prins, ne trebuie numaidecât ajutorul lui Dumnezeu ca să ieșim și să găsim drumul cel mai bun al mântuirii.

Morala: Nu intrați singuri în gura leului!

◊ Reputația omului credincios

Un agricultor a venit într-o zi de Duminică la oraș să-și cumpere unele lucruri necesare în gospodărie.

S-a dus la un negustor care avea casa la un loc cu prăvălia și i-a cerut să-i vândă lucrurile de care avea nevoie.

Cum însă era Duminică, prăvălia era închisă.

Omul nostru îl rugă stăruitor să-i vândă totuși lucrurile pentru care venise.

Negustorul însă, fiind un bun creștin, îi spuse:

– Nu pot să-ți vând azi căci aș încălca legea Domnului.

– Dar îți cumpăr de o sumă mai mare, îi spuse omul.

– Oricât de mare ar fi suma nu pot, răspunse negustorul.

Agricultorul a plecat, cu gândul să meargă la un alt negustor. Dar pe drum sa gândit așa: dacă negustorul acesta este atât de credincios cu privire la ținerea legii, fără îndoială tot așa de credincios este și cu privire la calitatea mărfii!

Așa că se răzgândi și s-a hotărât să cumpere cele necesare a doua zi.

Așa de mulțumit a fost de cinstea vânzătorului și de calitatea mărfurilor încât a povestit tuturor celor care mergeau la oraș.

Morala: Omul credincios cu adevărat nu poate fi decât cinstit!

◊ Ghimpii suferinței

De multe ori, locuitorii de la țară când merg pe câmp, în loc să meargă pe drumul cel drept, fie cu piciorul, fie cu căruța, ca să mai scurteze din distanțe o iau de-a dreptul peste lanuri și peste hotare, stricând semănături și plantații.

Păgubiți se apucă și sapă șanțuri de-a curmezișul drumului, dar oamenii trec și așa, făcând stricăciune și mai mare.

Atunci stăpânii locului pun de-a curmezișul scaieți și tot felul de ghimpi; iar oamenii nu mai calcă peste lanuri, ci merg pe drumul adevărat.

Iată așa este și cu suferința omenească!

Dumnezeu vrea să megem pe drumul cel drept al legii Lui. Dar noi o luăm peste câmp, adică săvârșim tot felul de păcate. Atunci El ne sapă în calea păcatului șanțuri, adică ne trimite povățuiri și mustrări. Uneori trecem peste ele precum țăranii din istorioară și atunci călcăm în spinii suferințelor și ne trezim cu dor de calea cea bună.

Morala: Pe cât de dulce este păcatul, pe atât de dureroase sunt urmările lui!

◊ Robia din răzbunare

Pe vremuri depărate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, însă, calul s-a certat cu cerbul din pricina unui petic de pășune și își puse în gând să se răzbune pe cerb. Dar calul nu se putea bizui doar pe puterile sale și ceru ajutor de la om.

– „Bine – zise omul – eu te ajut, dar să mă lași să-ți pun un frâu în gură și sa încalec pe tine spre a te conduce în luptă”.

Calul, a dat dovadă de lăcomie și s-a învoit. S-a lăsat prins și încălecat. S-a luptat cu cerbul și l-a biruit. Dar după aceea omul nu i-a mai dat drumul, ci l-a robit pentru totdeauna, folosindu-l la nevoile sale.

Iată cum acest frumos animal, pentru o răzbunare, și-a pierdut libertatea.

Tot așa se întâmplă și cu noi dacă ne lăsăm prinși în duhul lăcomiei și al răzbunării, diavolul ne va da aujorul până ne pune căpăstru sufletului nostru pentru a ne ține departe de libertatea dată de Dumnezeu, căci numai omul fără păcate și vicii este liber.

Morala: Nu-și vinde libertatea pentru nimic! E darul Domnului!

◊ Robia banului

Într-o localitate oarecare trăia un om foarte zgârcit, care nu făcea nici un bine semenilor săi; nu ajuta cu nimic pe nimeni. Totuși era mereu muncit de gândul nesocotinței sale și se simțea atât de sărac … căci nu avea decât bani.

Într-o noapte, zgârcitul acesta a avut un vis cumplit: se făcea că toată avuția sa a fost împărțită și nu mai avea nimic. Gândul ca a rămas sărac l-a înspăimântat așa de mult încât nu a mai putut face deosebire între vis și realitate și crezând că lucrurile sunt adevărate a luat repede o hârtie și a scris pe ea: „Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea”. Apoi a luat o frânghie și s-a spânzurat.

Iată ce face lăcomia din om. Chiar și un vis îl poate pierde.

Morala: Banii sunt doar un biet instrument, nu pot fi un scop în viață!

◊ Poarta temniței

Odată, un călător obosit de drum a întâlnit în calea lui o moară și a intrat în ea ca să se odihnească.

Dar în moară nu se afla nimeni, iar pe masă se aflau niște bani. Duhul rău îl îndemnă să-i ia și să plece; iar Duhul lui Dumnezeu îl sfătuia să nu-i ia. În această luptă din mintea omului a biruit gândul cel bun și drumețul, după ce s-a odihnit puțin, a pornit mai departe lăsând banii la locul lor. Pe înnoptate, a ajuns la marginea unui oraș și s-a așezat pe o treaptă, în dreptul unei porți mari și adormi.

Dimineața când se trezi și văzu poarta aceea mare, întrebă un om care era în preajmă:

– Ce este acolo?

– E pușcăria, răspunse acesta.

Atunci drumețul zise: acolo aș fi intrat dacă luam banii morarului.

Își făcu cruce, îi mulțumi lui Dumnezeu și plecă mai departe.

Morala: Mai devreme sau mai târziu faptele au răsplată!

◊ Spovedania

Odată, un dregător de pe la noi, cu sarcini înalte, intrat în necaz din pricina faptelor sale se duse la duhovnic să se spovedească. A mărturisit el mai multe păcate, cu unele comentarii; iar la un moment dat a zis: iată acestea sunt păcatele săvârșite de mine! Altele nu-mi aduc aminte să fi săvârșit!

Atunci duhovnicul îi spuse: bine dregătorule! Dar spovedania nu s-a terminat! Căci până acum ai amintit doar păcatele omului nu și ale dregătorului. Acum trebuie să spovedești și păcatele dregătorului.

Duhovnicul a vrut să arate cu aceasta că cineva cu cât are o slujbă mai înaltă, cu atât trebuie să fie mai responsabil. El nu se mai poate mărturisi ca un om de rând, care are numai fapte și obligații personale, ci trebuie să se căiască și de păcatele în legătură cu slujba sa.