La 10 mai 2011 profesorul scriitor Gheorghe Ene pleca pentru a scrie în cartea veşniciei. La Căldărăşti, într-un bărăgan primăvăratec, lipsit de nuanţele lui Panait Istrate, într-o odaie modestă, dormea sub privirile apropiaţilor şi ale mamei sale, odihnindu-se prematur pentru un somn al veşnicei. Lipseau totuşi trei lucruri: zâmbetul, ochelarii şi … sacoşa. Fiecare întâlnire cu Gheorghe Ene era o întâlnire cu modestia, dar şi cu un surâs cu nuanţe de zâmbet. Un zâmbet ce izvora pe sub o pereche de ochelari fumurii, un zâmbet care parcă ar fi spus: Mă bucur să te văd. Am atâtea să-şi spun dar …ţi le voi scrie. Deasupra zâmbetului tronau ochelarii, care străjuiau, fără să ascundă şi protejau parcă o intimitate intelectuală. În ritmul lent al corpului, de foarte multe ori se balans o sacoşă. Şi pe vremea când îmi era profesor o purta dar şi mai târziu l-am întâlnit adesea cu această extindere a mâinii sau poate a … minţii. M-am întrebat adesea ce căra cu dânsul aşa de atent? Sau mai bine zis: Ce poate căra un scriitor? Aş fi putut să-mi imaginez! Poate cărţi! Sau poate metafore. Poate ducea metafore să le scoată în lume sau să nu le rătăcească cumva?!
Enigma sacoşei a rămas veşnică pentru mine, însă am dezlegat o alta! Enigma unei vieţi dedicată scrisului.
Stătea acum liniştit, împăcat cu ceea ce dar şi cu ceea ce nu a scris în cămăruţa acelei case de ţară modeste, cu podea şi duşumea de lemn, cu preşuri ţărăneşti şi aştepta să plece. Afară destul de multă lume pentru câtă valoare îi dăm din nefericire unui scriitor astăzi. Se apropia marea despărţire şi se auzea un lăutar. Nu este o metaforă. Lăutarul chiar venise să-i câte. Aşa este tradiţia la Căldărăşti când mor oameni care nu au fost căsătorit. Ce ştia lăutarul?! Gheorghe Ene fusese căsătorit, fusese întru totul fidel întreaga viaţă partenerei sale – literatura, iar acum „mireasa” sa plângea tristă, răvăşită prin zeci de manuscrise, doar la un perete despărţire de locul unde cel ce o iubise atât de mult se odihnea.
Printr-un pridvor la fel de modest se pătrunde şi în camera unde lucra, cugeta, scria, suferea poate Gheorghe Ene. O cameră ţărănească în care erau răspândite într-o dezordine logică mii sau sute de texte începute. Lupta cu capriciile rimei se sfârşise. Rimele şi semantica textelor se pregăteau să învingă timpul pe care nu a reuşit să-l învingă autorul. Peste unele, trona la căpătâiul patului volumul II din Moromeţii, scris sau poate doar conceput de Marin Preda la Căldărăşti. Puţin mai încolo un număr al revistei Peste pod, ce avea icoana Învierii pe copertă
Fantastică atmosferă! Manuscrise, jalea unui acordeon, modesta bojdeucă de ţară. Cât de săraci sunt scriitorii noştri şi cât de bogaţi am fi noi dacă ne-am strădui să-i cunoaştem mai bine, să pătrundem în lumea lor ideatică. Nu a strâns nimic aici, dar a lăsat mult. Sper ca literatura, adevărata sa „soţie” să-i cinstească cu adevărat memoria şi să-i fie recunoscătoare pentru frumoasa moştenire lăsată.
