Locul despărțirilor cele mai triste

Zgomot mult. Toată lumea se laudă că face spitale. Cei care au promis și nu au făcut au devenit, între timp, lupi moraliști. Zgomot mult și cam atât.

Suntem o societate picată în minciună totală, în ură, în lipsă de compasiune. Poate că vor apărea și spitale. Până la urmă niște clădiri se pot construi și dotări se pot face. Dare oare este destul?

Unda de cinism de sus se propagă până în cele mai mai mărunte nervuri ale societății. A ajuns și în spitale și s-a instalat bine. Perioada Covid  a devenit nu doar o mare provocare, ci și un teribil paravan.

În spitale se moare tot mai des și se vindecă tot mai rar. Dacă moartea face parte din noi și nimeni nu poate pune la statura lui un cot, cum spune Biblia, moartea provocată de teribila mizerie intraspitalicească este o crimă. Tot mai mulți români pier de infecții nosocomiale. Pereții respiră infecție și moarte în multe locuri și nimănui nu-i pasă. Încă nu am văzut proteste ale personalului medical sau ale societății civile pentru susținerea bunăstării, confortului sau măcar a siguranței pacienților.

Din păcate, pe lângă uzura și contaminarea, probabil iremediabile, a bătrânelor spitale de stat românești, sistemul suferă de multă mizerie umană. Nu vreau să generalizez, însă educația precară a unora care lucrează astăzi în spitale face mai rău decât orice stângăcie profesională.

Zbierete, sudalme, lipsă de comunicare, umilință. Ești bolnav? Devii o marfă care poate cădea pe mâna unor cinici. Ești bolnav grav mori printre fețe încruntate, dinți scrâșniți, ființe care se gândesc doar la beneficiile lor.

Ești rudă, stai la ușă. Plângi pe holuri și suni în disperare să vezi ce-ți face soțul, soția, mama, tata…  Ți se răspunde greu și ești admonestat. Pentru ce insiști!?

Parcă sună cineva din plăcere…sau parcă e atât de complicat să fie desemnată o persoană responsabilă să comunice cu familiile…

Toată această dramă plină de scene absurde se termină trist. Un telefon în zori care-ți spune că cel pe care-l aveai acolo a murit. Când? Cum? De multe orice de ce…rămân doar detalii și nimeni nu se mai obosește să ți le dea. Sacul, ușa către Morga și multe uși la care trebuie să bați să scoți documente și să-l recuperezi pe cel drag. Nu vrei necropsie, plătești și obții semnătura directorului pentru a o putea refuza. Și dacă o faci va spune ea ceva despre adevărata suferință îndurată de un bolnav lăsat pe mâini străine și tot mai neprietenoase?

Așadar, grijă mare pentru necropsia trupului, pentru detalii inutile, pentru hârtii și taxe de tot felul. Or fi importante și acesta, dar cum rămâne cu tristețea despărțirii. Cum este posibil ca o soție să nu-și mai vadă niciodată soțul, un fiu tatăl, un soț soția… ? Cum este posibil să nu aibă măcar un ochi de geam prin care să-l privească? Cum e posibil ca cineva să fie lăsat să plece de aici fără un rămas-bun?! Cum e posibil ca trista moarte să devină o stare cumplită care te cuprinde printre străini, în timp ce ai tăi nu-ți pot încălzi, pentru câteva clipe măcar, sufletul care stă să plece din trupul cu care a împărțit povești de viață cu ai tăi?!

Din păcate așa stau lucrurile. Putem să facem pereți. Putem să scriem protocoale. Putem cheltui tot PIB – ul în spitale, dacă nu ne facem iarăși oameni, nu ne redobândim vocația de om, nimic nu facem.

Suntem o societate pe care banii nu o mai pot ajuta atâta vreme cât ne-am pierdut orice urmă de omenie, de respect, de demnitate.

Oare ne vom mai reveni sau vom trăi osteniți de plata atâtor taxe care trebuie să ne asigure un bine la greu și în locul binelui sperat vom continua să murim tot mai trist și la sfârșit, cu ochii pe chipurile acoperite de grimase, lipsiți de vitalitate, să nu ne mai pese dacă murim sau trăim și să așteptăm doar șansa lumii de dincolo pentru ai vedea pe cei pe care nu am putut să-i mai vedem aici, pentru că …ei ar fi văzut și mai mult cum este cu adevărat sistemul?

 

PS. Un text scris din tristețea plecării unui om bun, care, din păcate a sfârșit așa cum am povestit. Nu i-am scris numele pentru că a trăit discret și nu și-ar putea pierde nici măcar în moarte această calitate.

2 comments
  1. Un articol dureros dar plin de adevar. Suntem marionetele vanzatorilor de tara si a unui sistem corupt, care ne vor cat mai putini. Dumnezeu sa aiba mila de noi!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și