Locul despărțirilor cele mai triste

Zgomot mult. Toată lumea se laudă că face spitale. Cei care au promis și nu au făcut au devenit, între timp, lupi moraliști. Zgomot mult și cam atât.

Suntem o societate picată în minciună totală, în ură, în lipsă de compasiune. Poate că vor apărea și spitale. Până la urmă niște clădiri se pot construi și dotări se pot face. Dare oare este destul?

Unda de cinism de sus se propagă până în cele mai mai mărunte nervuri ale societății. A ajuns și în spitale și s-a instalat bine. Perioada Covid  a devenit nu doar o mare provocare, ci și un teribil paravan.

În spitale se moare tot mai des și se vindecă tot mai rar. Dacă moartea face parte din noi și nimeni nu poate pune la statura lui un cot, cum spune Biblia, moartea provocată de teribila mizerie intraspitalicească este o crimă. Tot mai mulți români pier de infecții nosocomiale. Pereții respiră infecție și moarte în multe locuri și nimănui nu-i pasă. Încă nu am văzut proteste ale personalului medical sau ale societății civile pentru susținerea bunăstării, confortului sau măcar a siguranței pacienților.

Din păcate, pe lângă uzura și contaminarea, probabil iremediabile, a bătrânelor spitale de stat românești, sistemul suferă de multă mizerie umană. Nu vreau să generalizez, însă educația precară a unora care lucrează astăzi în spitale face mai rău decât orice stângăcie profesională.

Zbierete, sudalme, lipsă de comunicare, umilință. Ești bolnav? Devii o marfă care poate cădea pe mâna unor cinici. Ești bolnav grav mori printre fețe încruntate, dinți scrâșniți, ființe care se gândesc doar la beneficiile lor.

Ești rudă, stai la ușă. Plângi pe holuri și suni în disperare să vezi ce-ți face soțul, soția, mama, tata…  Ți se răspunde greu și ești admonestat. Pentru ce insiști!?

Parcă sună cineva din plăcere…sau parcă e atât de complicat să fie desemnată o persoană responsabilă să comunice cu familiile…

Toată această dramă plină de scene absurde se termină trist. Un telefon în zori care-ți spune că cel pe care-l aveai acolo a murit. Când? Cum? De multe orice de ce…rămân doar detalii și nimeni nu se mai obosește să ți le dea. Sacul, ușa către Morga și multe uși la care trebuie să bați să scoți documente și să-l recuperezi pe cel drag. Nu vrei necropsie, plătești și obții semnătura directorului pentru a o putea refuza. Și dacă o faci va spune ea ceva despre adevărata suferință îndurată de un bolnav lăsat pe mâini străine și tot mai neprietenoase?

Așadar, grijă mare pentru necropsia trupului, pentru detalii inutile, pentru hârtii și taxe de tot felul. Or fi importante și acesta, dar cum rămâne cu tristețea despărțirii. Cum este posibil ca o soție să nu-și mai vadă niciodată soțul, un fiu tatăl, un soț soția… ? Cum este posibil să nu aibă măcar un ochi de geam prin care să-l privească? Cum e posibil ca cineva să fie lăsat să plece de aici fără un rămas-bun?! Cum e posibil ca trista moarte să devină o stare cumplită care te cuprinde printre străini, în timp ce ai tăi nu-ți pot încălzi, pentru câteva clipe măcar, sufletul care stă să plece din trupul cu care a împărțit povești de viață cu ai tăi?!

Din păcate așa stau lucrurile. Putem să facem pereți. Putem să scriem protocoale. Putem cheltui tot PIB – ul în spitale, dacă nu ne facem iarăși oameni, nu ne redobândim vocația de om, nimic nu facem.

Suntem o societate pe care banii nu o mai pot ajuta atâta vreme cât ne-am pierdut orice urmă de omenie, de respect, de demnitate.

Oare ne vom mai reveni sau vom trăi osteniți de plata atâtor taxe care trebuie să ne asigure un bine la greu și în locul binelui sperat vom continua să murim tot mai trist și la sfârșit, cu ochii pe chipurile acoperite de grimase, lipsiți de vitalitate, să nu ne mai pese dacă murim sau trăim și să așteptăm doar șansa lumii de dincolo pentru ai vedea pe cei pe care nu am putut să-i mai vedem aici, pentru că …ei ar fi văzut și mai mult cum este cu adevărat sistemul?

 

PS. Un text scris din tristețea plecării unui om bun, care, din păcate a sfârșit așa cum am povestit. Nu i-am scris numele pentru că a trăit discret și nu și-ar putea pierde nici măcar în moarte această calitate.

Negoiţă Iulius-Paul, teolog, fiu al preotului Iulian Negoiţă şi al Anicăi, eco- nomistă, s-a născut în comuna Vintilă-Vodă, la data de 19 iunie 1975. A absolvit Seminarul Teologic „Kesarie Episcopul” din Buzău în anul 1995 şi Facultatea de Teologie a Universităţii Bucu- reşti în anul 1999, Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, cât şi cursuri de master în Administraţie publi- că la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrati- ve. Este doctor în Drept canonic al Universităţii Bucu- reşti. A urmat şi cursuri de formare în străinătate: Islanda (2007), Cipru (2008), Marea Britanie şi Letonia (2010) şi Germania (2012). Este preot din anul 1997, întâi la Parohia din co- muna Gherăseni, apoi în Buzău. Ca preot, a primit toate gradele onorifice până la cel de iconom stavrofor, iar în perioada 2010-2014 a fost judecător în cadrul Consistoriului Mitropolitan. Cea mai importantă realizare de până acum pentru cariera sa de preot consideră a fi ansamblul bisericesc din Cartie- rul Micro XIV, în centrul căruia se află Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, la care a contribuit împreună cu tatăl său, cu sprijinul comunităţii parohiale. A fost şi cadru didactic la Seminarul Teologic, unde cândva a fost elev, dar şi la Liceul de Artă „Margareta Sterian” (2001-2010), iar din anul 2003 până în anul 2010 a fost şi inspector de Religie şi Imagine la Inspectoratul Şcolar Judeţean, cât şi inspector general adjunct, din anul 2008 până în 2010. Pentru doi ani, 2010- 2012, a deţinut funcţia de director al Palatului Copiilor Buzău, apoi director al Şco- lii Postliceale Sanitare (2012-2016 şi în continuare după susţinerea concursului pentru acest post). În calitate de manager al celor două instituţii şcolare, a reuşit să le refacă din temelii şi să le modernizeze. În anul 2013, a pus bazele Colegiului „Nicolae Paulescu” din Râmnicu Sărat, unitate de învăţământ privat, având au- torizate atât cursuri liceale cât şi postliceale sanitare. În cadrul celei de-a doua profesii, cea de farmacist, este implicat mai ales la nivel managerial, încă de la înfiinţarea lanţului de farmacii „Iris Pharm”, o între- prindere de familie. Din anul 2015, Colegiul Farmaciştilor din Buzău l-a desemnat ca reprezentant în Adunarea Naţională. S-a implicat şi în viaţa politică locală şi în două legislaturi (2008-2012; 2012-2016) a fost consilier local independent. La primul mandat a fost chiar preşe- dintele Comisiei de Cultură, Culte, Minorităţi, Sport, Sănătate şi Asistenţă Socială. Din poziţia de independent, în anul 2012 a candidat pentru funcţia de primar al Municipiului Buzău, clasându-se al doilea. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, abordând cele mai diverse dome- nii: teologie, istorie, drept, în reviste ştiinţifice, ori în periodicele şi revistele locale sau naţionale: „Ziarul Lumina”, „Jurnalul Naţional”, „Revista Teologică”, „Mousaios”, „Glasul Adevărului”, „Analele Buzăului”, „Opinia”, unde a fost şi editorialist. Este iniţiator al revistei „Educaţia creştină” şi membru în comitetul de redacţie al revistei de istorie „Tezaur”. În anul 2004 a înfiinţat Editura Omega căre- ia ulterior i-a adăugat şi o tipografie, întâi în Buzău, dar în prezent ambele îşi au sediul în satul Focşănei din comuna Vadu Paşii. În anul 2010 a înfiinţat Editura Palatul Copiilor. Este autor sau coautor al unui număr de peste douăzeci de lucrări cu tematici diverse, de la management educaţional şi auxiliare didactice la analiză şi satiră politică. A început cu Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din comuna Gherăseni, 2002; Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău: note de istorie recentă, 2009; Rostire întru zidire: antologie de poezie religioasă, 2010; Daruri cu tâlc; Dinastia Vorel; Farmacia în albumul cu amintiri; Religie şi socie- tate: dialoguri; Zăpada zilei de ieri, 40 de rânduri (editorialele din Opinia, reedita- tă în anul 2012); Marchitanii roşii (distinsă cu Premiul Naţional „V. Voiculescu” pentru publicistică, acordat de jurnalistul Cristinel Popa, originar din Pârscov). La 7 decembrie 2018, a fost validat ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti - Secţia Proză.

2 comments On Locul despărțirilor cele mai triste

Lasă un răspuns:

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Site Footer

Sliding Sidebar