Umblam pe coclauri. Țăranul tot țăran rămâne, slavă Cerului. La radio se mai auzeau vorbe din nu știu ce moțiune de cenzură. Era citită cu patos de pioner de un domn cu cioc sau barbă de la Buzău, cumătru cu altul tot cu barbă, ajuns frână la socialiști. Aș fi schimbat postul, dar, ghinion, pe acolo nu se prindea altceva. Am luat ceea ce auzeam ca pe un exercițiu de răbdare și o pastilă de umor. Atât de pionierește citea și așa text de compunere de clasa a VI -a avea, încât umorul țâșnea fără stavilă. Auzi tu, să fii responsabil pentru poziția de codaș economic a unui județ și de cea de fruntaș la șomaj și să urlii că e rău în țară, trebuie să  ai ceva tupeu golănesc. Dar, nu e de mirare. Asta-i omul și toți știm că este teatru ieftin, ieftin de tot și că-s doar vorbe să se facă și el că face ceva.

În tot acest timp de luptă caraglească cu vorbele, la marginea unui palme de pământ pe care o am, un cârd de …oi. Flocoase, încă nearanjate pentru primăvară, ciuguleau pline de interes ce nu reușise să omoare iarna. Ceva păiș și câțiva colți de iarbă, mijiți cam fără inspirație în calea rumegătoarelor. Deși nu păreau prea satisfăcute de ceea ce aveau de făcut, nu se abăteau de la treabă și mă tot întrebam de ce. O fi fost foamea? Așa le-o fi neamul? Sau ce altceva putea fi?

Am aflat repede răspunsul. Printre ele se afla baciul.  Mic, cu barba în băț. cu urechile scoase de sub fes, ciobănește, ca un personaj din povestiri care nu-și mai găsesc locul în cărțile de școală, un copil suplinea ochiul stăpânului care ar trebuie să îngrașe vita.

– Sunt ale tale?!

– Nu, m-am băgat și eu la astă din capul satului, mi-a răspuns cu un zâmbet între mândrie și inocență.

– Dar nu ai școală, l-am întrebat.

– Nu! M-am lăsat! Am treabă! Ce să fac la școală!?

– Și muncești?

– Da, dacă ai nevoie de mine mă cauți. Sunt a lu’ Bageaca. Nu am număr la poartă să-ți dau!

A lu’ Bageaca, la 11 ani se lăsase de școală și nu de ieri și de azi. Se lăsase demult. Se lăsase în județul de unde unii văd nenorociri și paie în ochii altora, în județul cu bârne peste tot.

Nici școala și nici oile nu sunt ale lui Bageaca și nici nu vor fi, chiar dacă va ști tot despre ele, ca un zootehnist. Ele se înmulțesc săracele, dar unde să le ducă. Bărboșii de mai sus, care se dau socialiști, și alții ca ei, au creat din primarii de sate nu doar privilegiați cu pensii speciale ci și – prin legislație -, samsari imobiliari. În satele sărace buzoiene cu cât locul este mai amărât, cu atât casa primarului este mai opulentă. Voi scrie despre casele de Dallas din sate de pe aici, făcute de primari care nu au nimic în comun cu bunul-simț, cu oamenii, cu arhitectura tradițională a locului.

Deveniți socialiști-boieri ( ce caraghoslâc să fii în partidul socialist și să ai toate terenurile din zonă!), primarii au prea puțină empatie pentru săracii locurilor și mai ales pentru copiii lor. Bageaca este un exemplu care doare. Personajul este real. Situația este tristă, având în vedere că nimănui dintre cei care răspund de binele comunității nu-i pasă.

Ca o răzbunare a lu’ Bageaca și a multora ca el, în timp ce plângea cu lacrimi de crocodil de mila fermierilor săraci- evident, cei amintiți mai sus, cu acele case faraonice, făcute de parcă ar fi singurii în sat cu mai multe corpuri -, individului care are rolul compromiterii oricărei forme de socialism credibil, i-au sărit zglobiu bancnote grase din buzunarul de la piept. În fapt, nu mare lucru. În context, o mizerie. Nimeni nu vedea în față un socialist sărac și cinstit, dar nici nu se aștepta la așa nerozie, e drept. Dar așa se întâmplă mincinoșilor, se fac de râs când cred că au mințit cel mai bine! Nici nu merg pe denivelările drumurilor jalnice de țară…și le sar banii din chimire. Dacă venea impudic desfăcut prin altă parte nu stârnea nimic din furtuna leilor săriți de la inimă lui de arăndaș al statului nostru.

De ce toate acestea? De ce suportăm circul și impostura care îngroapă vieți? Suntem, cumva, croitorii acestei sorți triste?

Da! Din păcate, da! Și eu sunt, și alții sunt pentru că stăm și ne vedem doar de ale noastre. Mi-a fost rușine în fața lui Bageaca. Dacă el era acolo aveam și eu o vină. Dar copilul nu a așteptat de la mine sau de  la noi ceva.  Mihai s-a băgat! și-a luat soarta în mâini și nu a umblat după mila noastră și minciuna lor. A pus mâna pe treabă și bine a făcut. Păcat că noi nu am avut grijă să construim o țară în care să fie loc pentru toți și toate să se facă la vremea lor, nu la 11 ani.