Între nostalgie și evaluare. Ce părere aveți?

Va mai amintiți cum a fost? Sunt povesti pentru nostalgici sau chiar așa a fost?
Un text pe care l-am primit cu rugămintea sa-l distribui. Am prins ceva din vremurile la care face referire textul și îmi amintesc doar suferința romanilor?
Și totuși, cum vedeți lucrurile cei care le știți mai bine?

 

“Am trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite.
Când s-au dus anii?
Actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa.
Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată…
Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?
În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa:
· exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;
· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau
patente germane;
· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;
· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;
· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;
. centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.
Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm
acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară
din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru
autobasculante de peste 110 tone.
Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia.
Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.
În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman
de fiare vechi”.
Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?
A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care
ne urmăreşte până azi.
Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim
ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani.
Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii:
· România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;
· producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate;
· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;
· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de
tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în
România au murit);
· în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.
Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; Azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani).
În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna.
Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun, deodorante, creme) a dispărut.
Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi”,„deşeuri” de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro!
Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinară țara COLONIALĂ!
Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă!
Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică! Ameţitoare cifre…
Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?
România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai… 6 milioane azi.
Suspect?! Cineva nu raportează corect.
Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă
toate sondele au contoare.
Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6?
Cu cât păgubeşti statul?
Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări.
De aici, deduceţi consecinţele.
Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane, produceam 10 milioane de tone de păcură și nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.
Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră.
Cine măsoară producţia?
Cine măsoară distribuţia?
După 1990, s-a schimbat peisajul industrial.
S-a creat o falie între marea şi mica industrie.
De ce s-a întâmplat acest fenomen?
Au venit „sfaturi” de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare.
Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere;
Guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel.
Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.
UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului.
Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel.
A trebuit lichidată, ca un „bonus” pentru admiterea în UE.
Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?
Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale”, o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţionalizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.
A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă”, fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma.
Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!
S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza.
Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de
consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul
total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii.
Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană.
Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de
„neguvernare”, program de HOTIE.
A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje
(filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de
pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat).
A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr,
fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse
lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.).
Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi
mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a
medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al
exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc.
S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare
a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea
majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.
Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină,
optică, automatizări, etc.
Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost
pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de
seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice,
legume etc.
A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială!), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).
Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi
lăsată fără nicio logică structurală.
Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj
apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?
Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.
Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii – de fapt,
microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat!
Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de
subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!)
şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă.
Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.
Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români.
Nici după 25 de ani, clasa politică – veritabil detaşament al legiunii
străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din
salariu în compania proprie.
Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a
salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să
fie scutite de impozite şi contribuţii.
A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare?
Fireşte că nu a existat!
Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI și protejarea aşa-zişilor investitori strategici,prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite.
Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România,
pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-i
angaja la negru, din raţiuni de competitivitate.
„ Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!”.
Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani.
NB: Dacă și tu percepi la fel situația, distribuie!“

Negoiţă Iulius-Paul, teolog, fiu al preotului Iulian Negoiţă şi al Anicăi, eco- nomistă, s-a născut în comuna Vintilă-Vodă, la data de 19 iunie 1975. A absolvit Seminarul Teologic „Kesarie Episcopul” din Buzău în anul 1995 şi Facultatea de Teologie a Universităţii Bucu- reşti în anul 1999, Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, cât şi cursuri de master în Administraţie publi- că la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrati- ve. Este doctor în Drept canonic al Universităţii Bucu- reşti. A urmat şi cursuri de formare în străinătate: Islanda (2007), Cipru (2008), Marea Britanie şi Letonia (2010) şi Germania (2012). Este preot din anul 1997, întâi la Parohia din co- muna Gherăseni, apoi în Buzău. Ca preot, a primit toate gradele onorifice până la cel de iconom stavrofor, iar în perioada 2010-2014 a fost judecător în cadrul Consistoriului Mitropolitan. Cea mai importantă realizare de până acum pentru cariera sa de preot consideră a fi ansamblul bisericesc din Cartie- rul Micro XIV, în centrul căruia se află Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, la care a contribuit împreună cu tatăl său, cu sprijinul comunităţii parohiale. A fost şi cadru didactic la Seminarul Teologic, unde cândva a fost elev, dar şi la Liceul de Artă „Margareta Sterian” (2001-2010), iar din anul 2003 până în anul 2010 a fost şi inspector de Religie şi Imagine la Inspectoratul Şcolar Judeţean, cât şi inspector general adjunct, din anul 2008 până în 2010. Pentru doi ani, 2010- 2012, a deţinut funcţia de director al Palatului Copiilor Buzău, apoi director al Şco- lii Postliceale Sanitare (2012-2016 şi în continuare după susţinerea concursului pentru acest post). În calitate de manager al celor două instituţii şcolare, a reuşit să le refacă din temelii şi să le modernizeze. În anul 2013, a pus bazele Colegiului „Nicolae Paulescu” din Râmnicu Sărat, unitate de învăţământ privat, având au- torizate atât cursuri liceale cât şi postliceale sanitare. În cadrul celei de-a doua profesii, cea de farmacist, este implicat mai ales la nivel managerial, încă de la înfiinţarea lanţului de farmacii „Iris Pharm”, o între- prindere de familie. Din anul 2015, Colegiul Farmaciştilor din Buzău l-a desemnat ca reprezentant în Adunarea Naţională. S-a implicat şi în viaţa politică locală şi în două legislaturi (2008-2012; 2012-2016) a fost consilier local independent. La primul mandat a fost chiar preşe- dintele Comisiei de Cultură, Culte, Minorităţi, Sport, Sănătate şi Asistenţă Socială. Din poziţia de independent, în anul 2012 a candidat pentru funcţia de primar al Municipiului Buzău, clasându-se al doilea. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, abordând cele mai diverse dome- nii: teologie, istorie, drept, în reviste ştiinţifice, ori în periodicele şi revistele locale sau naţionale: „Ziarul Lumina”, „Jurnalul Naţional”, „Revista Teologică”, „Mousaios”, „Glasul Adevărului”, „Analele Buzăului”, „Opinia”, unde a fost şi editorialist. Este iniţiator al revistei „Educaţia creştină” şi membru în comitetul de redacţie al revistei de istorie „Tezaur”. În anul 2004 a înfiinţat Editura Omega căre- ia ulterior i-a adăugat şi o tipografie, întâi în Buzău, dar în prezent ambele îşi au sediul în satul Focşănei din comuna Vadu Paşii. În anul 2010 a înfiinţat Editura Palatul Copiilor. Este autor sau coautor al unui număr de peste douăzeci de lucrări cu tematici diverse, de la management educaţional şi auxiliare didactice la analiză şi satiră politică. A început cu Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din comuna Gherăseni, 2002; Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău: note de istorie recentă, 2009; Rostire întru zidire: antologie de poezie religioasă, 2010; Daruri cu tâlc; Dinastia Vorel; Farmacia în albumul cu amintiri; Religie şi socie- tate: dialoguri; Zăpada zilei de ieri, 40 de rânduri (editorialele din Opinia, reedita- tă în anul 2012); Marchitanii roşii (distinsă cu Premiul Naţional „V. Voiculescu” pentru publicistică, acordat de jurnalistul Cristinel Popa, originar din Pârscov). La 7 decembrie 2018, a fost validat ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti - Secţia Proză. Din 2121 este membru UZPR Comunică în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană

Lasă un răspuns:

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Site Footer

Sliding Sidebar

Despre mine

Despre mine

Paul Iulius Negoita

Facebook