Prin zarea lui Hans Georg Gadamer

 

 

 

 

 

                                                                 Propria mea existență a fost una filosofică: nu ceea       

                                                               ce facem, nu ceea ce trebuie să facem, ci ceea ce se      

                                                                întâmplă cu noi dincolo de acțiunea și voința noastră.

 

Acest text care sintetizează practic gândirea lui Hans Georg Gadamer cuprinsă în opera care i-a marcat cel mai profund cariera, Adevăr și Metodă; trimite gândirea către locul unor experiențe prealabile. Întâlnirea situată dincolo de acum este cel mai bine redată în formularea ceea ce se întâmplă cu noi, dincolo de voința noastră.

Și în viziunea lui Gademer, omul este mai mult decât stratul concret și vizibil din exterior, este chiar mai mult decât el însuși.  Este o sumă de acumulări care-l situează în timp, dar, în egală măsură, îl transpune dincolo de vremea și contextul cotidianului. Limba vorbită, tradiția pe care se sprijină și la care se raportează, conștient sau instinctual, sentimentul religios de care este cuprins, o anumită istorie de la care nu poate abdica, sunt completări, daturi, de la sine înțelese, prin care, cu care și din care alimentează relația cu celălalt.

În fapt, Gadamer vede relația cu celălalt ca pe un dialogică. Celălalt este …limbaj, iar limbajul este cel prin care-l percepem. În limbaj se delimitează elementul prealabil al comprehensiunii. Deci, nu putem vorbi atât de ființa celuilalt, cât mai ales de instrumentul prin care poate fi înțeles și interpretat, respectiv limba.

În gândirea gadamerică limba nu este doar un instrumentar, o unealtă utilă, ci element în care viețuim. Așadar, ceea ce poate fi înțeles din celălalt este limbaj, limba ne putând fi redusă la calitatea instrumentală de telegrafiere a unor informații pasagere.

Limba nu poate fi însușită ca bun individual, fiindcă valoare și sens comunitar. A vorbi, înseamnă a vorbi cu cineva. A vorbi singur, reprezintă o nuanță care duce spre forme de interpretare patologică și lipsește limba de forma ei sănătoasă de utilizare.

A vorbi presupune a participa cu cineva la același sens. Limba nu este reductibilă la forma rostitutului, ci trimite la nerostit, precedând orice conștiință individuală. Tot ceea ce este rostit nu-și are adevărul în sine, ci trimite la nerostit. Fără întrezărirea nerostitului, rostitul rămâne opac, patinează pe cruste exterioare.

Faptul că logosul, cuvântul, reprezintă mai mult decât un simplu instrument are și fundament biblic. În Ioan 1,1 scrie: La început era cuvântul și cuvântul era de la Dumnezeu. Deci, cuvântul nu era doar ceea ce pornea din emițător, ci avea rol creator. Din el se naște o lume, în toată splendoarea ei.

La Platon, logosul era prezentat ca o facultate sau o putere, iar Aristotel spunea că omul este ființa care posedă logosul.

Pentru Gadamer, logosul, înainte de a fi rațiune, semnifică unitate de sens a vorbirii, ceea ce face posibil dialogul cu celălalt, dialog pe care însăși divinitatea îl poartă, în mediul propriu, dar și cu lumea creată.

Limba reprezintă un fel de a priori pentru orice cunoaștere și acțiune, luând forma unei experiențe a ființării. Gadamer afirmă că orice experiență a ființării este determinată lingvistic.

Tot în Adevăr și metodă, filosoful afirmă că: limba este mediumul universal în cadrul căruia se împlinește înțelegerea  și este mediul prin care se propagă orice creație de ordin spiritual. Pe de altă parte, conform concepției filosofului, orice expresie lingvistică are o anumită virtualitate, dincolo de ceea ce evocă și comunică la un moment dat. În fiecare parte de conținut lingvistic există un sens, care transcende simpla comunicare. Decriptarea sensurilor aflate dincolo de stratul  vizibil, se constituie în experiență hermeneutică.

De aici se poate deduce clar concluzia că totul poate fi supus experienței interpretării. Doar finitudinea interpretului poate ajusta valoarea și profunzimea textului. Platon, care, deși a folosit scrisul ca formă de conservare a ideilor, totuși îl considera dăunător. Era, în concepția lui,  doar o transpunerea a gândului mort, care fără o interpretare capabilă să treacă dincolo de comunicare, rămâne finit. De aceea, conectarea la textul platonic presupune mai mult decât simplă lectură. Anticitatea poate ucide posibilitatea înțelegerii nuanțelor originale. Alte vremuri, alt context. Deci textul ar putea fi luat fie doar ca o mărturie istorică, fie ca pe un argument asezonabil prezentului, fără un efor hermeneutic.

Biblia, la rândul ei, este pricina și obiectul atâtor interpretări. Unică prin modul de încopciere astăzi, rămâne o pricină de diversitate sub aspectul interpretării. Jalonată de Tradiție și de scrierile Părinților, are oarecare unitate în interpretare. Când este scoasă din teascurile ecleziastice care-i extrag controlat sensurile, devine piatră de poticnire, sursă de sensuri duse uneori până la contradicții totale cu variantele oficiale de interpretare, sau …pricină de sminteală.

Dacă este așezată între două persoane și o deschide fiecare pe rând, va vorbi altfel din gura fiecăruia, pentru că nu va vorbi doar textul comunicat, ci tot acel background, despre care aminteam la începutul eseului.

Chiar și apariția cărților biblice sunt o formă de hermeneutică divină, de împlinire a voii inspiratoare a lui Dumnezeu, care a dat, spre exemplu, patru evanghelii cu nuanțe diferite, mai apropiate sau mai depărtate unele de altele ( cum sunt Evangheliile Sinoptice). De ce așa stau lucrurile, chiar și în relația cu omului cu divinitatea? Pentru că inspirația nu a anulat persoana inspirată – evanghelistul în cazul de față -, ci i-a permis să tracă peste mecanica unei rostiri, uzând de propria experiență, de propria cunoaștere, de propria viață. Deci, chiar și la acest nivel, interpretarea își are sens.

Așadar, îndreptățit Nicolae Râmbu, în Prelegeri de hermenutică, ( 1998, p.185) analizându-l le Gadamer, întărește afirmația că limba un medium prin care se propagă orice creație spirituală.

În orice cuvânt, expresie sau text există un potențial care debordează actul comunicării, devenind necesară experiența hermeneutică.

Fragilitatea momentului extrem de alert în trecerea lui, dă actului interpretării formă, finitudine și stare temporală. Sunt prea multe elementele mobile, de context, ca actul interpretării să fie definitiv, fără posibilitatea aprofundărilor, adăugirilor, reinterpretărilor.

De asemenea, interpretarea se manifestă lucrativ în comunitate, fiind o întâlnire dialogică, de tipul conversației, cu autorul expresiei în discuție sau cu cel al textului, ceea ce impune experiență hermeneutică.

Îmi amintesc exemplu oferit și la curs: Sfântul Pavel în Areopag. Pavel avea exercițiul comunicării adaptate auditoriului. Este și era una dintre legile omileticii, a retoricii, în general. Mergea din comunitate în comunitate și înființa structuri care-i împărtășeau credința. Credința dădea unitate organizării. Cu toate că aveau la bază credința, acele nuclee înființate de Pavel, intrau în răfuieli de interpretare a celor auzite în predică.  Hermeneutica ulterioară a celor prezentate de el prin exprimare orală în fața bisericilor înființate, ducea la ruperi de unitate pe motiv de interpretare diferită. Nu auzul era problema. Toți se împărtășeau din rostire adresată la comun. Mesajul lui Pavel era unitar. Înțelesul era problema. Fiind preluat de receptacule diferite, ducea la disensiuni.

Avem în istoria Sfântului Pavel două modalități de a vedea cum interpretarea devine frământătură comunitară. Pe de o parte mesajul apostolului este diferit înțeles de la comunitate la comunitate, iar Pavel nu trimite un mesaj standardizat și epistole care clarifică hermeneutic ceea ce afirmase pe cale orală, pe de altă parte vedem că toate aceste eforturi hermeneutice, reținute ca fiind autentice în număr de 13, sunt colectate de biserică între scoarțele unui singur document, Biblia. Epistolele sunt o explicitare dar și o aprofundare a părților care nu au supuse unei hermeneutici adecvate doctrinar, formându-se prin ele un cod care stă la baza tradiției interpretative ulterioare. Tradiția la rândul ei, intervine hermeneutic actualizând contextul paulin.

Tot o formă de întâlnire dialogică a fost și …monologul lui Pavel în fața atenienilor. Deschiși la noutate, chiar și la noutatea ideilor religioase, contemporanii lui Dionisie Areopagitul l-au ascultat pe Pavel care expunea în piața publică, dar și pe piața ideilor. Pavel însuși consemnează că le-a plăcut grecilor ce au auzit și a creat dialog interior. Totul până la punctul culminant al discursului său, până la ceea ce făcea diferența între ideile în care erau crescuți grecii și ceea ce le spunea apostolul: învierea. Când le-a vorbit despre învierea lui Iisus, monologul care crease doar dialog interior, evident, de adâncimi diferite la nivel individual, a devenit dialog comunitar. Grecii i-au răspuns franc: despre asta ne vorbești altă dată! Propunerea lui Pavel intrase în coliziune cu interpretarea ad-hoc a atenienilor, interpretarea care se baza pe experiența lor religioasă. Erau toleranți, aveau în Panteon chipuri de ghips care întruchipau tot felul de hermeneutici religioase, dar nu aveau arat ternul pentru pătrunderea unei semințe atât de tari, cum este dogma învierii.

Înțelegerea rolului hermeneuticii poate fi privită și din perspectivă istorică. Când abordăm texte contemporane avem calea unei cunoașteri interpretative mai simple, directe, dictate de experiența momentului. Însă, atunci când textul vizat este situat la o distanță istorie de noi, îl vedem ca…în ghicitură, așa cum spunea – în context diferit, evident -, tot Pavel din Tarsul Ciliciei.

În concret, dacă citim un text din Sofocle, să spunem Oedip, nu mai avem aceeași libertate de interpretare. Suntem constrânși de culoarul timpului și împiedicați de distanță. Sigur, la prima citire Oedip e doar un text, nimic mai mult. Acest text însă își păstrează în ghinda proprie mesajul cu mai multă fermitate decât un altul, care ne este familial sub raport temporal.

Acest text vechi are, deci, două caracteristici: pe de o parte este o moștenire a trecutului, pe de altă parte mi se adresează mie. Este expresia unei comunicări pornind de la un el depărtat pe scara timpului, la mine, cel de acum, îmbrăcat în haina experienței mele. Deci, Sofocle propune un dialog, iar eu, în calitate de iscoditor al scriituri lui îl accept. Așadar, un text vechi vrea de la celălalt, același rezultat ca și unul contemporan. Își expune mesajul pentru a fi auzit. Lectorul înțelege acel text doar atunci când este deschis față de el, când este dispus să audă ce are de spus autorul de oricând și de oriunde, când nu aruncă documentul în cotlonul camerei spunând: despre asta ne vorbești altă dată!

Coborând puțin nivelul de abordare de la nivelul umbrelor istoriei  literare la cel care ne stă în preajmă, îmi amintesc un dialog despre romanele lui Rebreanu, Ion și Răscoala, purtat cu proprii-mi copii. Pentru mine, care am trăit la țară, lucrurile sunt clare. Schema de interpretare îmi este dată de experiența personală acumulată direct. Pentru cei mai tineri decât mine, romanele lui Rebreanu comportă dificultăți de înțelegere a mesajului, în felul în care generația mea le înțelege. Istoria s-a mișcat, iar instituțiile sociale pe temelia cărora se construiește discursul narativ au dispărut, sau, cel puțin, s-au …upgradat. Evident, actul înțelegerii comunitare are nuanțe, dacă textul este citit în cadrul unor grupuri frecventate de generații diferite. Ceea ce pentru mine reprezintă fresca unei societăți în cadrul căreia sunt parte din imagine, pentru un licean de azi, poate reprezenta cel mult un mesaj motivațional. Perseverență și dobândire de rezultat. Eu, cu experiența mea de viață prin ochii căreia fac hermeneutica textului sunt acolo, el privește prin lupele rupturii istorice dintre atunci și acum.

Pentru un text vechi este valabil același lucru ca și pentru unul scris de curând: abordarea lui ca răspuns la o întrebare. Dacă cineva de azi dorește să-și însușească Oedip rege trebuie să forțeze orizontul actului de interpretare, trebuie să privească în zare. Să treacă peste piedicile propriei finitudini, peste semnificații dobândite contextual și peste prejudecăți.

Experiența hermeneutică, devenită absolut necesară în cazul unui text vechi, presupune fuziunea istorică a orizonturilor. Implică ceea ce Ricoleur va numi proximitatea departelui, comunicarea la distanță între două conștiințe diferit  situate se realizează prin fuzionarea orizonturilor lor, prin intersectarea perspectivelor ( P. Ricoleur, Eseuri de hermeneutică, p. 91). Contopirea orizonturilor nu se poate face totuși lin, fără contradicții între propriu și străin, între apropiat și depărtat.

Așadar, toate căile duc la spusele lui Gadamer: Înțelegerea este în mod esențial un eveniment efectuat istoric .( Gadamer, 2001, p. 305).

Mișcarea istorică constă în faptul că ea nu este niciodată legată de un singur punct de referință și, ca urmare, nu poate avea niciodată ca urmare un orizont închis…Orizontul trecutului, din care trăiește orice ființă umană și care există sub forma tradiției, este întotdeauna în mișcare ( Idem, p. 309).

 

 

Bibliografie:

Afloarei, Ștefan, Cuvânt înainte, în H.G. Gadamer, Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, Iași, Polirom, 1999.

Gadamer, H.G., Adevăr și metodă, București, Teora, 2001.

Gadamer, H.G. , Elogiul teoriei. Moștenirea Europei, Iași, Polirom, 1999.

Hugli, A., P. Lubke, Filosofia în secolul XX, vol. II, București, All, 2003.

Râmbu, N., Prelegeri de hermeneutică, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998.

Ricoeur, P., Eseuri de hermeneutică, București, Humanitas, 1995.

 

Iulius Paul Negoiță

 

Negoiţă Iulius-Paul, teolog, fiu al preotului Iulian Negoiţă şi al Anicăi, eco- nomistă, s-a născut în comuna Vintilă-Vodă, la data de 19 iunie 1975. A absolvit Seminarul Teologic „Kesarie Episcopul” din Buzău în anul 1995 şi Facultatea de Teologie a Universităţii Bucu- reşti în anul 1999, Facultatea de Farmacie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti, cât şi cursuri de master în Administraţie publi- că la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrati- ve. Este doctor în Drept canonic al Universităţii Bucu- reşti. A urmat şi cursuri de formare în străinătate: Islanda (2007), Cipru (2008), Marea Britanie şi Letonia (2010) şi Germania (2012). Este preot din anul 1997, întâi la Parohia din co- muna Gherăseni, apoi în Buzău. Ca preot, a primit toate gradele onorifice până la cel de iconom stavrofor, iar în perioada 2010-2014 a fost judecător în cadrul Consistoriului Mitropolitan. Cea mai importantă realizare de până acum pentru cariera sa de preot consideră a fi ansamblul bisericesc din Cartie- rul Micro XIV, în centrul căruia se află Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, la care a contribuit împreună cu tatăl său, cu sprijinul comunităţii parohiale. A fost şi cadru didactic la Seminarul Teologic, unde cândva a fost elev, dar şi la Liceul de Artă „Margareta Sterian” (2001-2010), iar din anul 2003 până în anul 2010 a fost şi inspector de Religie şi Imagine la Inspectoratul Şcolar Judeţean, cât şi inspector general adjunct, din anul 2008 până în 2010. Pentru doi ani, 2010- 2012, a deţinut funcţia de director al Palatului Copiilor Buzău, apoi director al Şco- lii Postliceale Sanitare (2012-2016 şi în continuare după susţinerea concursului pentru acest post). În calitate de manager al celor două instituţii şcolare, a reuşit să le refacă din temelii şi să le modernizeze. În anul 2013, a pus bazele Colegiului „Nicolae Paulescu” din Râmnicu Sărat, unitate de învăţământ privat, având au- torizate atât cursuri liceale cât şi postliceale sanitare. În cadrul celei de-a doua profesii, cea de farmacist, este implicat mai ales la nivel managerial, încă de la înfiinţarea lanţului de farmacii „Iris Pharm”, o între- prindere de familie. Din anul 2015, Colegiul Farmaciştilor din Buzău l-a desemnat ca reprezentant în Adunarea Naţională. S-a implicat şi în viaţa politică locală şi în două legislaturi (2008-2012; 2012-2016) a fost consilier local independent. La primul mandat a fost chiar preşe- dintele Comisiei de Cultură, Culte, Minorităţi, Sport, Sănătate şi Asistenţă Socială. Din poziţia de independent, în anul 2012 a candidat pentru funcţia de primar al Municipiului Buzău, clasându-se al doilea. Desfăşoară o bogată activitate publicistică, abordând cele mai diverse dome- nii: teologie, istorie, drept, în reviste ştiinţifice, ori în periodicele şi revistele locale sau naţionale: „Ziarul Lumina”, „Jurnalul Naţional”, „Revista Teologică”, „Mousaios”, „Glasul Adevărului”, „Analele Buzăului”, „Opinia”, unde a fost şi editorialist. Este iniţiator al revistei „Educaţia creştină” şi membru în comitetul de redacţie al revistei de istorie „Tezaur”. În anul 2004 a înfiinţat Editura Omega căre- ia ulterior i-a adăugat şi o tipografie, întâi în Buzău, dar în prezent ambele îşi au sediul în satul Focşănei din comuna Vadu Paşii. În anul 2010 a înfiinţat Editura Palatul Copiilor. Este autor sau coautor al unui număr de peste douăzeci de lucrări cu tematici diverse, de la management educaţional şi auxiliare didactice la analiză şi satiră politică. A început cu Monografia Bisericii Adormirea Maicii Domnului din comuna Gherăseni, 2002; Biserica Sfântul Apostol Andrei din Buzău: note de istorie recentă, 2009; Rostire întru zidire: antologie de poezie religioasă, 2010; Daruri cu tâlc; Dinastia Vorel; Farmacia în albumul cu amintiri; Religie şi socie- tate: dialoguri; Zăpada zilei de ieri, 40 de rânduri (editorialele din Opinia, reedita- tă în anul 2012); Marchitanii roşii (distinsă cu Premiul Naţional „V. Voiculescu” pentru publicistică, acordat de jurnalistul Cristinel Popa, originar din Pârscov). La 7 decembrie 2018, a fost validat ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti - Secţia Proză. Din 2121 este membru UZPR Comunică în limbile engleză, franceză, spaniolă, italiană

Lasă un răspuns:

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Site Footer

Sliding Sidebar

Despre mine

Despre mine

Paul Iulius Negoita

Facebook