Momente istorice la Gherăseni - resfințirea Bisericii

Duminică va fi resfințită biserica din Gherăseni. Resfințirea unei biserici este un act sacru, ce urmează firesc unui proces de înnoire profund al unei biserici, sau al refacerii picturii.

La Gherăseni s-a lucrat mai bine de 20 de ani. S-a refăcut totul, iar biserica de astăzi, împreună cu tot ansamblul arhitectonic, reprezintă un model de implicare comună a preoților și a locuitorilor.

Știu, ne-am dezobișnuit să scriem despre lucruri frumoase. Totuși, există asemenea evenimente, iar la Gherăseni, duminică, 5 septembrie, este momentul de încununare a unei munci îndelungate, iar principalul erou este părintele George Stoica.

Sigur, nu a fost singur. Lista e lungă. Comunitatea parohienilor, alături de câteva vârfuri, au contribuit financiar. Colegul actual al părintelui, Alin Zamfirescu, are merite importante. Totuși, ca unul care am trecut pe acolo și am început primele lucrări ample de refacere a acestui superb monument de arhitectură, Biserica din Gherăseni, pot afirma fără rezerve că părintele George Stoica este un om rar, datorită căruia Biserica Adormirea Maicii Domnului a redevenit o bijuterie, sau, poate, este mai frumoasă decât a fost vreodată.

Dintre toate bisericile ctitorite de Gherase, Biserica din Gherăseni este singura care face cinste cu adevărat ctitorului. Istoria celorlalte am mai scris-o, precum și istoria tristă a bisericii în fața căreia este înmormântat generosul ctitor am publicat-o în Analele Buzăului din 2019, sub titlul: Ctitorul Gherase și moștenirea lui spirituală

Redu, mai jos, doar câteva repere din zbaterile începuturilor, urmând ca de frumusețea prezentului să de bucure tot cel care trece pragul catedralei câmpului, de la Gherăseni.

Schimbarea numelui bibliotecii locale și lansarea monografiei dedicată Bisericii Adormirea Maicii Domnului din Gherăseni, 2002.

Biserica din Cremenea

Dacă nu se cunoaşte data la care a apărut satul Cremenea, existenţa în trecut a unei biserici în această aşezare este foarte probabilă. Există două mărturii care pot veni în sprijinul acestei afirmaţii. Prima o reprezintă potirul de argint al bisericii „Adormirea Maicii Domnului“, care are inscripţionată menţiunea că este adus de la biserica „Sfântul Ioan“ din Cremenea, în „1852 martie 21“[1]. La acea dată, lăcaşul de cult din Cremenea nu mai exista, însă, menţionarea acestuia este făcută tocmai pentru a arăta locul provenienţei obiectului liturgic în cauză. O a doua mărturie este menţionată în Cartea de aur a bisericii, care aminteşte că primii preoţi (Iordache, respectiv Leonte) au venit de la biserica din Cremenea[2]. Informaţia acestui document este parţial reală, deoarece numai preotul Leonte Cenuşă a fost slujitor în satul Cremenea, calitate în care este amintit în anul 1835[3]. Preotul Iordache, în acelaşi an, era slujitorul clăcaşilor din Rătunzeni (Rotunzeni)[4].

Existenţa unui lăcaş de cult în satul Cremenea poate fi considerată un fapt real, dar nu se cunoaşte amplasamentul acestuia. Se pare că biserica a fost întemeiată pe un loc viran, în apropiere de staţia de poştă despre care am amintit mai sus.

Biserica, din lemn, era mutată din „satul Silişte“[5], unde fusese conacul Câmpinenilor, aducându‑i‑se unele îmbunătăţiri: i s‑a ridicat un soclu de piatră de cca. 1 m şi a fost învelită cu draniţă nouă[6]. Se pare că ea a fost amplasată pe locul numit astăzi „Movila“. Această ipoteză se bazează pe amintirea bătrânilor, care spun că înaintaşii lor mergeau şi tămâiau aici. De asemenea, poziţia era propice pentru construirea unui lăcaş de cult, deoarece „Movila“ este cel mai înalt loc din regiune, fiind vizibil din toate direcţiile. Cu toate acestea, nu putem şti cu siguranţă dacă acolo a fost numai un cimitir, sau a existat şi o biserică, deoarece nu pot fi întâlnite urmele vreunei construcţii. Astăzi, se mai află aici doar trei cruci de piatră, care dau mărturie despre existenţa unui loc cu destinaţie sacră[7].

Nu se ştie cu precizie ce s‑a întâmplat cu acest sfânt lăcaş. Există două ipoteze. Prima susţine că biserica din Cremenea a fost mutată pe locul actualei biserici din Gherăseni. Această afirmaţie pare cea mai plauzibilă, deşi intră, la prima vedere, în contradicţie cu relatările vechii pisanii, în care se menţionează că biserica veche din Gherăseni a fost ridicată „din temelie cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu Ioan S. Gerassy (biv vel pitar) şi a soţiei sale, Raluca, şi cu fii lor“.

Părintele Ion Neamu culege o informaţie, potrivit căreia biserica de pe „Movilă“ a fost mutată pe locul unde se află casa săteanului Ion Necula şi, apoi, a fost mutată pe actualul amplasament al lăcaşului de cult[8].

O a doua ipoteză ar fi aceea că lăcaşul de cult a ars şi nu a mai fost reconstruit, preoţii şi o parte din sfintele odoare (Sfântul Potir[9]) au fost transferate la bisericuţa construită de Ioan Gerassy.

Dornici de a păstra tradiţia, locuitorii satului Cremenea au cerut înfiinţarea unei parohii şi construirea unei biserici proprii. În urma răspunsului afirmativ dat de organele superioare bisericeşti, de la data de 1 martie 2002 funcţionează Parohia Cremenea, biserica parohială urmând a fi construită în curtea Şcolii cu clasele I‑IV din satul Cremenea, pe un teren atribuit parohiei susamintite, în folosinţă gratuită, de primăria comunei Gherăseni, încă din anul 2001.

În data de 3 martie 2002, tânărul teolog Constantin Grigore a fost hirotonit preot pe seama acestei biserici. Conform Legiuirilor bisericeşti, a fost ales şi primul Consiliu parohial, cu următoarea componenţă: Stroie Sava, Nicolae R. Grigore, Dragomir Pascu, Gheorghe Păun, Nicolae I. Păun, Ion N. Andrei.

Biserica veche din Gherăseni

Cea mai completă mărturie despre aceasta biserică ne‑o dă pisania cea veche, care este sculptată în piatră, cu litere chirilice, şi se află în partea de jos a zidului exterior, în dreapta uşii de intrare a actualului lăcaş de cult: „Această sfântă şi dumnezeiască biserică ridicatu‑s’au la leat 1839, 15 gustar în zilele înălţatului Domn Alexandru Dimitrie Ghica V.V. (Voievod) şi (al) a preasfinţitului episcop al Buzăului Kir Kir Kesarie. Din temelie cu toată cheltuiala robului lui Dumnezeu Ioan Simo G(h)erase (biv vel pitar)[10] şi a soţiei sale Raluca[11] şi cu fiul lor – cu pomenirea Adormirii Maicii Domnului şi a Proorocului şi Botezătorului Ioan şi a Marelui Mucenic Gheorghe. Şi s‑au săvârşit la anul septembrie 1840“[12].

Deşi textul pisaniei este foarte clar, rămâne, însă, nelămurit dacă Ioan Gerassy a adus pe cheltuiala sa biserica din Cremenea, refăcând‑o, sau a construit prin propriile strădanii altă biserică nouă.

În sprijinul primei afirmaţii vine şi faptul că biserica şi‑a păstrat în continuare şi hramul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, pe care l‑a primit odată cu mutarea sa în Cremenea, precum şi pe cel al Sfântului Gheorghe pe care l‑a avut, probabil, în Siliştea.

Ipoteza cel mai uşor de acceptat este acea că Ioan Gerassy a înălţat din temelie, pe cheltuiala sa, noul lăcaş de cult, dar folosind materialele de la biserica din Cremenea.

Pisania aminteşte, după tradiţia vremii, faptul că domnitor era Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, fanariot care este posibil să fi avut legături şi cu familia Gerassy. În acea perioadă, episcop al Buzăului era Chesarie (1825‑1846), revigoratorul întregii vieţi religioase din Episcopia Buzăului[13].

În anul 1863, această biserică a fost mistuită de un incendiu, izbucnit în sat, fără a se mai putea salva ceva[14].

Despre acest sinistru, părintele Ion Neamu a cules, între anii 1939‑1940, anumite date de la cei ce au fost martori oculari ai acestei nefericite întâmplări[15].

O însemnare făcută pe un Minei din luna aprilie de către preotul Iordache, slujitor al bisericii în vremea aceea, redă peste veacuri cele petrecute atunci: „Să se ştie că de când s‑au aprinsu focu la curtea satului Cremenea şi a ars… şi un porumbar din… întreţinându‑se focul şi vântul foarte tare fiind, au azvârlitu şindrila tocmai la sfânta biserică şi au ars cu desăvârşire şi spre vineri dimineaţa. Am scris eu preotul Iordache, la anul 1862, martie“.

Biserica actuală

Date istorice

Data şi împrejurările construirii acestei biserici sunt cunoscute din pisania ce se află deasupra uşii de la intrare: „Spre a‑şi înălţa sufletul Domnului şi întru fericire Ioan S. Gerase (Gerassy),

Ca dintru profundul inimei înalţă din temelie în anul 1841 sfântul acesta şi divinul altar. Suflat‑a însă vântul distrucţiunii în tăciunele orbirii păcatului şi ardereii de tot, fu redusă în cenuşă la anul 1863.

Ca Fenice apoi din a sa cenuşă reînoitu‑s’a (ridicatu‑s‑a) spre mărirea lui Dumnezeu şi s’a restaurat de Nicolae I. Gherase (Gerassy)[16], unicul fiu al fericitului fondator. Şi se sfinţii sub patronarea şi sfinţirea Născătoarei de Dumnezeu Mariei, spre închinarea adormirei sale către viaţa din Ceruri, la anul 1868“.

Biserica este ctitoria lui Nicolae Gerassy, unicul moştenitor al familiei, care, la 19 august 1895, era deputat[17]. Potrivit tradiţiei, acesta a mai construit cel puţin un lăcaş de cult cu o arhitectură asemănătoare.

Lucrarea a fost realizată cu cheltuiala ctitorului şi cu munca locuitorilor, în timpul păstoririi episcopului Dionisie Romano (1865‑1874).

Cu toate acestea, mărturia oferită de pisanie, privitoare la sfinţirea bisericii în anul 1868, nu este reală. După tradiţie, lăcaşul a fost sfinţit la 15 august 1875[18]. În sprijinul afirmaţiei vine şi data la care a fost tipărit pomelnicul familiei ctitorului, 31 iulie 1875.

Această incorectitudine are două cauze. Una de ordin obiectiv: data a fost comandată greşit, piatra de marmură din care a fost lucrată pisania fiind sculptată la Bucureşti. A doua cauză este de ordin subiectiv: se spune că biserica era terminată la anul 1868, dar, în planul iniţial, nu erau prevăzuţi a fi executaţi cei doi stâlpi cilindrici din pronaos şi cei doi din Sfântul Altar. Venind ctitorul să facă recepţia lucrării, în momentul intrării în lăcaşul de cult s‑a produs un cutremur, care a provocat unele crăpături sub bolta turlei Pantocrator. Atunci, Nicolae Gerassy a adus un alt arhitect spre a coordona lucrările de consolidare. Acesta adăugat stâlpii în cauză, întărind construcţia cu o armătură de fier foarte puternică. Această întâmplare a produs decalajul de timp ce există între terminarea picturii (1872) şi data sfinţirii (1875).

De‑a lungul timpului, biserica a suferit mai multe reparaţii minore – o parte dintre ele fiind susţinute de ctitor[19] –, fără, însă, a i se modifica stilul arhitectonic. Despre aceste reparaţii aflăm informaţii în alte două pisanii care nu se mai află pe pereţii bisericii, păstrate, totuşi, în manuscris, la părintele Ion Neamu.

Într‑una dintre ele se aminteşte faptul că, în urma cutremurelor şi a altor evenimente, lăcaşul de cult suferise avarii mari. De aceea au fost întreprinse, între anii 1953‑1958, prin strădania preoţilor şi cheltuiala enoriaşilor diferite lucrări. Cu ocazia acestor reparaţii au fost modificate ferestrele( care aveau o lărgime prea mare, 3,30 m înălţime şi 1,30 m lărgime) şi a fost refăcută pictura de pictorul Titel Benea.

O altă pisanie, care era inscripţionată pe coloana de la miazănoapte, menţiona următoarele: „Lucrările de restaurare şi înfrumuseţare ale acestui Sfânt Locaş s‑au făcut în timpul arhipăstoriei P.S.Dr. Antim Angelescu, Episcopul Buzăului, preot paroh Ion Neamu, preot împreună slujitor Gheorghe Niţu; cântăreţi Ion Anghelaghe şi Ion Pirnog; epitropi Stoica Miu şi Vasile Coman, consilieri Const. C. Cocor, Ion I. Poncea, Nae I.D. Pavel, Stroie M. Pirnog, Mihalache Spânu, Ion E. Piciu şi Ion Şt.D. Petre. Primeşte şi răsplăteşte Doamne osteneala celor ce se străduiesc pentru buna podoabă a casei Tale“.

Ultima pisanie se afla deasupra uşii de la intrare şi făcea referire la repictarea bisericii, ce s‑a desfăşurat între anii 1987‑1988.

Zidurile înconjurătoare

În trecut, biserica era împrejmuită cu un sistem de ziduri, construite în anul 1839[20]. Acestea au fost refăcute, între anii 1870‑1875, concomitent cu finisarea construcţiei lăcaşului de cult, de către acelaşi Nicolae I. Gerassy.

Aceste ziduri au fost afectate, pe deoparte pentru că nu au fost construite solid, iar pe de altă parte din cauza faptului că sătenii nu le‑au acordat importanţa cuvenită, provocând, în mare măsură, deteriorarea lor, prin escaladarea lor cu prilejul unor anumite evenimente (curtea bisericii se învecinează cu aceea a şcolii, şi copiii au sărit permanent peste zidul despărţitor, fie pentru joacă, fie pentru a pleca spre casă), prin dislocarea materialelor ce le alcătuiau, spre a le folosi pentru diferite trebuinţe gospodăreşti, mai ales în timpul războaielor.

Începutul degradării acestor împrejmuiri s‑a produs înainte şi în timpul primului război mondial. În 1938, mai erau ziduri numai pe trei laturi – nord, sud şi est –, şi acestea foarte deteriorate. Încercarea preotului Neamu, între anii 1939‑1940, de a repara porţiunile deteriorate din partea de sud, înspre şoseaua comunală, s‑a soldat cu acelaşi rezultat – ruinarea.

Astăzi, mai sunt doar resturi din aceste ziduri ce se află în curţile unor locuitori. Ele au fost distruse aproape în totalitate după anii 50[21].

Arhitectura

Biserica, ridicată în mijlocul bordeielor ţărăneşti de altă dată, are o înfăţişare monumentală şi este descrisă în toate sursele informative ca fiind „foarte frumoasă“[22]. Ea este unicat din punct de vedere arhitectonic, iar pentru a o construi, ctitorul a solicitat sfatul unor meşteri italieni. Prezenţa în preajma sfântului lăcaş a unei cruci de piatră, lucrată îngrijit, cu unele ornamente în relief, pe care scrie cu litere chirilice „Odihneşte robul lui Dumnezeu Nicolo Romeo“, vine în sprijinul tradiţiei care aminteşte de meşterii italieni.

Lăcaşul de cult se desfăşoară pe o lungime de 32 m.l., cu o suprafaţă clădită de 289 m², iar înălţimea de la sol la acoperiş este de 9 m.

Lungimea pridvorului este de 3 m, iar a Pronaosului este de 15,30 m; Naosul măsoară 6,70 m, iar Sfântul Altar 7 m. Lăţimea Pridvorului este de 3 m, a Pronaosului şi a Sfântului Altar este de 9 m, iar lăţimea Naosului este de 13,20 m. Zidurile au o grosime de 0,80 m, iar înălţimea lor, de la sol şi până la poala acoperişului, este de 9 m.

Neobişnuit de mari pentru o biserică sătească, pereţii exteriori ai lăcaşul de cult sunt de o arhitectură sobră, având o înfăţişare simplă. Pe acoperiş sunt două turle: cea a Pantocratorului, înaltă de 9 m, şi alta deasupra intrării, servind de clopotniţă, înaltă de 11 m.

Caracteristicile arhitectonice speciale sunt următoarele: la exterior se află coloane paralelipipedice, cu capiteluri în stil doric, pe care se sprijină un brâu suprapus, din care se reliefează proeminenţe. Pe acestea se sprijină poala acoperişului. La temelie era un brâu suprapus, la care s‑a renunţat din cauza faptului că favoriza apariţia igrasiei.

Stilul arhitectonic este cel bizantin. Construcţia este la exterior în formă de cruce, materialul din care este ridicată fiind cărămida, cu mortar de var şi nisip.

Lumina pătrunde în interior prin treisprezece ferestre. Opt la Pronaos, fixate câte trei de o parte şi de alta, în pereţii laterali şi două fixate în peretele din faţă, de o parte şi de alta a intrării. Două sunt fixate în sânii bisericii, de o parte şi de alta, şi trei fixate în Sfântul Altar, una în capăt şi două în părţile laterale. Ferestrele din părţile laterale şi cea din partea de răsărit au dimensiunea de 2 m lungime şi 1 m înălţime, iar cele două din faţă au dimensiunea de 1,50 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Tot în partea dreaptă, deasupra Pridvorului mai sunt trei ferestre circulare, care corespund în cafas. Cea din mijloc are diametru de 1 m, iar cele din lateral au diametru de 0,80 m.

Cele două turle de pe acoperişul învelit pentru prima dată cu tablă în anul 1931, au o arhitectură deosebită. Turla Pantocratorului era construită de zid şi a fost înlocuită în anul 2001. Ea era susţinută de patru stâlpi masivi de piatră. Avea aceeaşi formă ca şi cea actuală: octogonală – la exterior – şi ovoidală – la interior. Dimensiunea est‑vest este de 6,70 m, iar nord‑sud este de 7,50 m. Înălţimea ei, de la acoperiş la cupolă, este de 4,15 m, iar de la cupolă până în vârful globului simbolic este de 4,50 m.

Pe fiecare dintre cele 8 laturi ale turlei se află câte o fereastră, cu dimensiunile de 2 m înălţime şi 0,80 m lăţime. Muchiile dintre laturi sunt reliefate prin coloane paralelipipedice, ca şi cele de la exteriorul pereţilor de jos, dar nedefinite ca stil arhitectonic.

Turla de deasupra intrării, folosită drept clopotniţă, este construită din zid şi se află într–o stare avansată de degradare, ce nu mai permite consolidarea. Ea este fixată, în interior, pe patru stâlpi de piatră, doi dintre ei fiind incluşi în peretele de la intrare şi doi mai în interiorul bisericii. Privită din afară, apare ca fiind clădită, direct din acoperiş, pe un postament cu patru laturi, pe o înălţime de un metru şi o lăţime de patru. Colţurile sunt retrase şi continuă construcţia turlei, pe dimensiunea de 8 laturi egale, înălţându‑se cu încă cinci metri.

Este prevăzută cu patru ferestre –ce au o înălţime de 2,60 m, iar o lăţimea de 0,80 m –, spre cele patru puncte cardinale, pentru a se putea auzi clopotul şi toaca.

Spre deosebire de turla Pantocratorului, muchiile laturilor sunt simple, şi tocmai sus, către poala acoperişului, au aplicate câte un relief în formă de coloană, nedefinite, de asemenea, din punct de vedere arhitectonic.

Acoperişul începe pe plan înclinat, tot în formă octogonală, şi are suprapus o cupolă sferică, cu un diametru de 4 m. Deasupra acesteia se mai află două sfere mai mici, însumând o înălţime de încă 6 m, de la acoperişul turlei în sus. Este, deci, cu mult mai înaltă decât turla Pantocratorului.

Pe ambele turle străjuieşte câte o cruce. Pe turla centrală crucea este din inox şi este din anul 2001, iar pe cealaltă se află înălţată crucea iniţială, din metal.

La baza turlei clopotniţă este pictată o scenă biblică (fără ca lăcaşul de cult să mai fi avut şi vreo altă pictură exterioară), însă starea ei este precară.

Intrarea în sfântul lăcaş se face printr–un pridvor – prevăzut, de jur împrejur, cu geamuri, şi pardosit cu piatră –, aşezat în partea de apus, protejând uşa de la intrare. El este construit din doi stâlpi de zid, aflaţi la o distanţă de trei metri faţă de peretele bisericii, şi este acoperit cu tablă[23]. Acoperişul este pe plan înclinat în două părţi şi se sprijină pe aceşti doi stâlpi şi pe zidul bisericii. În interior are tavan plan, care este pictat.

Odată ce ai intrat aici, privirile se opresc, inevitabil, pe uşile masive, din stejar, de la intrare. Deasupra lor, zidul este arcuit în semicerc, spaţiul fiind acoperit tot cu stejar.

Forma uşilor este simplă, lucrate din bucăţi încorsetate în rame. În mijlocul lor au aplicat câte o sculptură ce înfăţişează un cap de leu.

Tot interiorul bisericii era pardosit cu piatră, pentru ca, mai apoi, să fie turnat mozaic. În Sfântul Altar s‑au păstrat, până în anul 1999, pardoseală din piatră (pavajul era alcătuit din pătrate cu latura de 40 cm, colorate în negru şi roşu), când a fost înlocuită cu duşumea.

Caracteristice arhitecturii interioare sunt bolţile şi arcadele sprijinite pe stâlpi şi coloane, toate fiind construite din cărămidă şi var.

La intrare se află doi stâlpi masivi de piatră, pe care se sprijină clopotniţa. Forma lor este paralelipipedică, având baza de un metru, cu muchiile înfipte în interior, creând impresia că sunt patru coloane lipite între ele.

Atât între stâlpi, cât şi între stâlpi şi zid, sunt construite arcade, tot din cărămidă, arcuite în linii uşoare.

În partea stângă, în spaţiul dintre stâlp şi perete, se află o scară de lemn, în spirală, care duce la cafas şi, apoi, în clopotniţă. Cafasul corespunde cu interiorul bisericii prin spaţiul dintre cei doi stâlpi, care se pierd în bolţile de sus, spre a susţine mai departe clopotniţa, şi care sunt uniţi sub boltă printr–o arcadă.

De o parte şi de alta pe pereţii Pronaosului sunt câte trei coloane cilindrice, care se înalţă până la bolţi, având capiteluri în stil doric. Acestea se unesc între ele, în partea de sus, atât lateral cât şi perpendicular, prin arcade puternice de cărămidă, care, la rândul lor, susţin bolţile uşor ondulate. Se deosebesc de cele de la intrare prin faptul că acestea sunt mult mai mari, cu deschidere spre toată lăţimea bisericii şi sunt în număr de trei.

Pronaosul este despărţit de Naos prin doi stâlpi cilindrici, aşezaţi, ca şi cei de la intrare, pe baze cubice. Aceştia corespund, ca simetrie interioară, atât cu cei doi stâlpi de la intrare care susţin clopotniţa, cât şi cu cele două coloane din pronaos. Deasupra acestora se formează o altă „tâmplă“, ce este acoperită cu o scenă biblică.

Printre cei doi stâlpi amintiţi mai sus se pătrunde în Naos. Acesta pare cam mic în comparaţie cu restul lăcaşului de cult.

Aici, în cele patru colţuri de unde încep să se proiecteze sânii bisericii, sunt patru stâlpi paralelipipedici, lipiţi de zid, pe care se sprijină turla Pantocratorului. Stâlpii sunt uniţi între ei prin arcade mari şi puternice, care sprijină, la rândul lor, cele patru bolţi care susţin turla. Aceasta are dimensiuni impunătoare, de jos şi până sus măsurând 15 m.

Toate arcadele, atât cele din Pronaos cât şi cele de sub turlă, sunt unite prin bare de fier, legate prin zid printr–un cerc de fier ce înconjoară biserica.

Sfântul Altar este despărţit de Naos printr–o catapeteasmă de lemn frumoasă şi impozantă ca înfăţişare, impresionând mai ales prin felul construcţiei, deoarece maschează doi stâlpi cilindrici din interiorul Sfântului Altar. Aceştia sunt aşezaţi de o parte şi de alta a Uşilor Împărăteşti, în aceeaşi formă şi simetrie cu cei care despart Naosul de Pronaos, şi slujesc la susţinerea turlei.

Catapeteasma este ornată în stil gotic, având şi influenţe ionice, ceea ce îi dă o înfăţişare impresionantă.

Uşile Împărăteşti cât şi cele diaconeşti au deasupra lor ornamente ce imită filigranul, însă trebuie menţionat faptul că cele dintâi nu sunt înfrumuseţate cu pictură, cum se întâmplă de obicei, fiind lucrate în lemn, în săpătură spartă.

În interiorul Sfântului Altar, sub fereastra nordică, se află proscomidiarul şi spălătorul, iar în partea dreaptă, sub fereastra sudică, un spaţiu proiectat după forma celui de la proscomidiar, împărţit în două; jumătate serveşte pentru păstrarea cădelniţei şi este prevăzut cu un horn pentru eliminarea fumului, iar cealaltă jumătate serveşte ca uşă de comunicare cu cancelaria parohială.

De o parte şi de alta a stranei arhiereşti se află încastrate în zid două dulapuri, foarte spaţioase, pentru păstrarea obiectelor cultice.

Pictura

A fost realizată în stil compozit de către pictorul Costache Dumitrescu în anul 1872, după cum reiese din însemnările de pe icoanele împărăteşti.

Artistul, contemporan şi prieten cu Gheorghe Tattarăscu, care l‑a şi vizitat în timpul lucrărilor[24], s‑a lăsat influenţat de acesta. Astfel, deşi reuşită din punct compoziţional, pictura era neadecvată stilului ortodox, scenele fiind redate în culori vii şi cu liniile italienizante ale Renaşterii[25].

Sfântul Altar

Pe bolta de deasupra Sfintei Mese, este înfăţişat Dumnezeu‑Tatăl, înconjurat de trăitori din perioada vechitestamentară: David, Solomon, Isaia şi Ilie.

Deasupra ferestrei dinspre est, pe absidă, este pictată Maica Domnului, încadrată de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Pe pereţi sunt înfăţişate chipuri de arhierei, precum şi diaconii Ştefan şi Laurenţiu. De asemenea, sunt redate două scene din Vechiul Testament: jertfa lui Avraam şi jertfa lui Manase.

Naos

Catapeteasma este împodobită cu picturi, conform erminiei ortodoxe. Deasupra este pictată Crucea Răstignirii, lângă care stau Maica Domnului şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

În rândul de sus sunt pictaţi cei doisprezece apostoli, iar în rândul de la mijloc sunt pictaţi tot cei doisprezece apostoli. La mijloc, deasupra Uşilor Împărăteşti, este înfăţişată scena Cinei celei de Taină, iar de o parte şi de alta scene reprezentând minunile Mântuitorului.

Lipseşte Sfânta Mahramă, probabil din lipsă de spaţiu, aceasta fiind fixată tocmai în Pronaos, pe arcada dintre cei doi stâlpi care susţin clopotniţa.

În rândul de jos al tâmplei sunt icoanele împărăteşti şi ale hramului: Adormirea Maicii Domnului, în dreapta, şi Ioan Botezătorul, în stânga. Acestea sunt de o fineţe ireproşabilă şi pot fi socotite capodopere ale stilului bizantin, păstrându‑se, şi astăzi, în forma originală.

În turla de deasupra Naosului se află pictat, pe boltă, Pantocratorul, încadrat de un nimb de culori interpuse. În rândul de sus se află soborul îngeresc iar în rândul de jos Liturghia cerească. Prin dărâmarea turlei, aceste picturi s-au pierdut cu totul, cu excepţia Pantocratorului care se păstrează în fotografie.

Pe bolţile turlei, conform cu registrul arhitectural, sunt pictate scene din viaţa Mântuitorului – umblarea pe mare, convorbirea cu femeia samarineancă, rugăciunea din Grădina Ghetsimani – şi un arhanghel, deasupra Catapetesmei. În colţuri, sunt reprezentaţi cei patru Sfinţi Evanghelişti.

Pe bolţile absidelor sunt redate Naşterea Domnului – la sud – şi Învierea Domnului – la nord.

Pereţii Naosului sunt împodobiţi cu chipuri de sfinţi (Sfinţii Ioachim şi Ana şi Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) şi cu ale unor mucenici.

Pronaos

Pe cele trei bolţi sunt înfăţişaţi Maica Domnului – înconjurată de proorocii Moise, Daniil, Ieremia şi Iezechil –, Sfânta Treime – înconjurată de îngeri – şi Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul.

Pe pereţi, începând de sub arcade, în registrul de sus, sunt pictate, de o parte şi de alta, Patimile Mântuitorului, iar în registrul de jos sunt redate chipuri de arhierei, mucenici, muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, în plan deschis sau în medalion.

Bolţile de sub cafas descriu primirea legii pe Muntele Sinai şi arderea Sodomei.

Pe peretele de la miazăzi este pictat ctitorul, Nicolae I. Gerassy, în mărime naturală. Deasupra se distinge însemnarea „comuna recunoscătoare“, iar jos este înfăţişată biserica, în miniatură, şi este redat numele celui ce a contribuit la ridicare şi pictarea lăcaşului de cult: „fericitul ctitor N.I. Gerassy“.

După mărturia contemporanilor, acest tablou a fost realizat, prin contribuţia credincioşilor, de pictorul Teodorescu, cu ocazia recondiţionării picturii, din anul 1912. Atunci, pictura a fost spălată şi recondiţionată în ulei[26], cu cheltuiala familiei noului proprietar al moşiei, Stan Vasilescu, lucrarea fiind realizată de Gheorghe Teodorescu. Aceasta este realitatea, deşi o adăugare la vechea pisanie afirmă că „pictura bisericii din nou s‑a făcut la anul 1911, după dorinţa decedatului Stan Vasilescu, noul proprietar, prin soţia sa Doamna Elena, Teodora fiica şi Dobrescu ginere“. Eroarea a fost posibilă datorită faptului că preoţii au respectat cerinţa proprietarului.

O nouă spălare şi recondiţionare a mai fost efectuată, în anul 1930, de către pictorul Dima, iar între anii 1957‑1958, pictura a fost renovată, pe vechile desene, de pictorul Titel Benea. Absidele şi turla, Pantocratorul, medalioanele de la ferestre, coloanele şi toate ornamentele, au fost repictate.

Odată cu trecerea timpului, din cauza neglijării fisurilor apărute în structura de rezistenţă a întregii bisericii şi, mai ales, a turlei centrale, lăcaşul de cult s‑a degradat treptat, aproape autodemolându‑se. Cu toate acestea, în perioada 1987‑1988, interiorul a fost repictat în întregime de către pictoriţa Livia Pavel, din vechea pictură murală păstrându‑se tabloul ctitorului şi „Pantocratorul“, precum şi Catapeteasma.

Slujba de resfinţire a fost oficiată la 13 mai 1990[27], iar enoriaşii s‑au bucurat de prezenţa în mijlocul lor a P.S. Episcop EPIFANIE – Întâistătătorul Eparhiei Buzăului şi Vrancei.

Proprietăţile Parohiei

Multă vreme, Parohia Gherăseni nu a fost înzestrată cu proprietăţi funciare întinse.

Reforma agrară a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, din 1863, a avut ca rezultat împroprietărirea Parohiei Gherăseni cu „17 pogoane de pământ, fără altă dotă şi fără acareturi“[1], iar un an mai târziu s‑a făcut o revizuire a măsurătorilor[2].

Până la exproprierea din 1949[3], biserica a deţinut o suprafaţă de 8,737 ha de pământ[4] – arabil şi izlaz –, tot aici fiind incluse şi cimitirele din Gherăseni[5] şi Sudiţi[6].

După revoluţia din decembrie ’89, în conformitate cu Legea 18/1990, Parohia Gherăseni a fost reîmproprietărită cu o suprafaţă de 5.000 m²[7], însă terenul nu a fost redat pe vechile amplasamente – din cauza lipsei de bunăvoinţă a autorităţilor locale –, ci în zone total improprii oricărei producţii agricole.

Slujitorii bisericii …care astăzi nu mai sunt….

Preoţi

În decursul timpului, la Parohia Gherăseni au funcţionat un număr mare de clerici. Putem considera că lista lor este – cu unele inexactităţi – cea pe care o voi prezenta în continuare.

Primul este preotul „Iordache sin Dinul“, venit de la Rotundeni[8], împreună cu clăcaşii de acolo. Acesta se pare că era fiul preotului Dinu şi a slujit o perioadă îndelungată la Gherăseni. Mormântul său se află în curtea bisericii, unde a rămas şi după mutarea cimitirului.

Contemporan cu preotul Iordache a fost preotul Leonte (Alionte) Cenuşă, originar, se pare, din localitatea „Soreşti“. A fost înmormântat în partea de nord a Sfântului Altar. Crucea care dă mărturie despre acest fapt este din piatră, cu reliefuri ornamentale în faţă. Pe faţadă, are sculptate patru cercuri, pe cele patru braţe, pe care se disting iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Pe corpul crucii sunt inscripţionate cu caractere chirilice cuvintele: „Pomeneşte Doamne Alionte ereu. 1863 M 18“.

Motivul pentru care preotul Leonte s‑a mutat la Gherăseni a fost dispariţia bisericii din Cremenea. Mutarea nu ar fi fost posibilă fără un motiv serios, deoarece actul nr. 20 din 4 august 1834, emis de Vodă Alexandru Ghica, cerea limitarea numărului preoţilor, în conformitate cu cerinţele Regulamentelor Organice, şi interzicea mutarea clericilor fără un motiv bine întemeiat[9].

Al treilea în lista slujitorilor a fost preotul Alexandru – ginerele părintelui Leonte. El s‑a născut în 1812 şi a răposat în 1875, fiind înmormântat în partea de miazănoapte a Sfântului Altar. Crucea care‑i străjuieşte mormântul este ceva mai înaltă, cu aceeaşi formă şi cu aceleaşi iniţiale simbolice ca acea a socrului său. Pe ea sunt încrustate, cu caractere chirilice, următoarele cuvinte: „Trecătorule opreşte–ţi pasul şi observă cine odihneşte aici. Odihneşte preotul Alexandru“. În partea laterală a crucii, spre sud, sunt inscripţionate următoarele: „1879 N.B. 10. Născut la leat 1812. Au încetat de viaţă la leat 1875. Pomen(eşte) D(oamne) Constantin“.

Preotul Stoica, fiul preotului Iordache, a fost cel de‑al patrulea slujitor. Se pare că a venit de la Lipia[10]. După puţin timp, s‑a transferat la Valea Botei. În anul 1867, îl găsim în această parohie. Mărturia ne‑o dă un Liturghier de la biserica Valea Botei – tipărit la Sibiu, în anul 1867 – pe care este făcută următoarea însemnare: „Acest liturghieru este al preotului Stoica, fiul lui preotu Iordache din comuna Gherăseni; cine se va ispiti c’a să o fure să fie anftimisit de trei sute de arhierei şi de se va rătăci să o trimiţă la casa preotului. 1867. Junie 20“.

A urmat, apoi, părintele Ioan Ştefan. Acesta s‑a născut în 1834, în satul Budişteni[11], şi a răposat în 1904. În anul 1875, a fost transferat de la Parohia Budişteni, unde s‑a întors, în anul 1883. La scurt timp a trecut la cele veşnice, fiind înmormântat în spatele celorlalţi doi preoţi mai sus amintiţi.

Crucea sa este de marmură albă, la mijloc are sculptat un chip de înger, iar în părţi are simbolurile „IS. Hr. Ni. Ka.“. În jos, pe corpul crucii, cu caractere latine, sunt încrustate următoarele cuvinte: „Aici se odihneşte pr. Ioan Ştefan, decedat la 1 iunie 1904, în vârstă de 70 de ani şi după ce a păstorit 50 de ani, a fost harnic bărbat, bun tată, meritos păstor“.

Unul dintre slujitorii cei mai vrednici ai Parohiei Gherăseni a fost preotul Ştefan Comănescu.

S‑a născut la 4 ianuarie 1852 şi a trăit până în anul 1938, fiind înmormântat în cimitirul cel nou al comunei. A venit la această parohie, prin transfer, la 4 ianuarie 1876[12], de la Parohia Vintileasca, şi a funcţionat până în 1931, când s‑a pensionat. Înainte de hirotonie a absolvit Seminarul de grad inferior.

A fost un bun administrator, fiind un desăvârşit cunoscător al administraţiei parohiale. Procesele‑verbale, dar şi celelalte acte încheiate în timpul activităţii sale şi păstrate până astăzi, pot constitui adevărate modele, caligrafia şi stilul dând la iveală o persoană cu o foarte bună pregătire intelectuală. Efortul pe care l‑a depus în întreaga viaţă a fost răsplătit prin primirea decoraţiei pentru muncă în interesul Bisericii, clasa a II‑a.

Preotul Dimitrie Ionescu a trăit între anii 1858‑1949. A absolvit cursurile Seminarului de grad inferior din Buzău în anul 1879[13]. Şi‑a început activitatea la Parohia Gherăseni, ca diacon, în 1881. La 24 aprilie 1883, este preoţit în locul tatălui său, Ion Ştefan. A funcţionat ca preot supranumerar, după legea lui T. Ionescu. S‑a pensionat în anul 1935.

Iniţial, a fost înmormântat în cimitirul nou, însă osemintele sale au fost strămutate lângă biserica la care a funcţionat, mărturie stând crucea din partea de sud a Sfântului Altar. Aceasta este din mozaic, mai înaltă, construită în linii simple, fără ornamente. Pe partea din faţă, la mijloc, are desenată o cruce, iar în unghiurile braţelor are iniţialele „IS. Hr. Ni. Ka.“. Sub acestea scrie: „Aici odihnesc robii lui Dumnezeu Pr. D. Ionescu, 1857‑1949. Stanca preoteasa[14], 1859‑1944. Neculai fiu, 1890‑1897. Margareta fiica, 1902‑1903. Steliana fiica, 1887‑1941, Maria fiica 1881‑1942.

Cei doi preoţi, Stefan Comănescu şi Dimitrie Ionescu au slujit împreună o perioadă îndelungată de timp. În 1929, ziarul bisericesc „Glasul Adevărului“[15], la rubrica Figuri din Eparhia Buzăului, publică fotografiile lor, împreună cu următorul text: „Doi venerabili preoţi din aceeaşi parohie, slujitori la aceeaşi biserică. Cum le este chipul, aşa frumos le este şi sufletul. Ei înfăţişează preoţia, în port şi ţinută de slujbă, cu cea mai deosebită demnitate, pildă făcându‑se întru toate cele alese ca nişte buni păstori. Meritele lor fiind preţuite de P.S. Episcop, au fost cinstiţi, în pragul acestor Sfinte Sărbători, cu rangul de Iconomi, ca să fie şi ei în soborul slujitorilor bisericeşti nu numai prin vârstă, ci şi prin vrednicie. Să trăiască întru mulţi şi fericiţi ani, şi bătrâneţile lor să fie binecuvântate cu sănătate şi bucurii!“.

Pr. Gheorghe Cristescu a trăit între anii 1902‑1937. Era absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1931). A fost slujitor la Gherăseni între ani 1931–1937. S‑a stins din viaţă destul de timpuriu, în anul 1937, şi este înmormântat în cimitirul nou.

O perioadă mai îndelungată de timp, a funcţionat la Gherăseni preotul Cosma Alexandrescu[16]. Acesta s‑a născut la 7 mai 1910, în comuna Tisău, şi a decedat la 10 octombrie 1974, la Bucureşti. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1931) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1936). A activat ca preot ajutător, între anii 1936‑1946, la Parohia Gherăseni. A fost transferat la Parohia Gârlaşi din Buzău. Din anul 1938, a fost mutat, cu post cu tot, la biserica „Sfântul Nicolae“, unde a funcţionat până în 1972. În procesul‑verbal de inspecţie întocmit cu ocazia transferului, sunt amintite o parte dintre calităţile părintelui: „este înzestrat cu o frumoasă voce, slujind cu multă prestanţă; bun vorbitor, şi‑a atras iubirea enoriaşilor“[17].

În perioada 1941‑1943, a fost mobilizat la est de Nistru. A primit decoraţia „Coroana României cu spade“, clasa a V‑a, şi a avut gradul de căpitan, în timpul celui de‑al doilea război mondial. În acea vreme a oficiat slujbe religioase[18], a organizat un serviciu de asistenţă, un cor al ostaşilor, a contribuit la ridicarea unei Troiţe a eroilor, a organizat un cimitir al eroilor şi s‑a ocupat de refacerea bisericii din Berezovca.

A colaborat la revista Îngerul şi la alte gazete locale[19]. În Îngerul a publicat următoarele studii: Ardealul şi predica în secolul al XVIII‑lea; Predica românească în secolul al XVIII‑lea; Predicaţi Evanghelia!; Separaţia dintre Stat şi Biserică[20]; Familia creştină.

În timpul activităţii sale, a îndeplinit şi funcţia de preşedinte al Sfatului de împăciuire, unde a activat cu mult succes[21]. Iar mai apoi a fost recomandat pentru funcţia de preşedinte al Consistoriului Eparhial.

Pentru o perioadă scurtă de timp, la Parohia Gherăseni a slujit şi preotul Nicolae Brătucu. Acesta era născut, în anul 1904, în localitatea Sibiciu şi s‑a mutat la Domnul în anul 1988. Avea titlul de licenţiat al Facultăţii de Teologie[22]. A venit, prin transfer, de la Parohia Tohani, în 1937, pentru ca, un an mai târziu, să fie transferat la Pătârlagele, unde a funcţionat până în anul 1977, când s‑a pensionat.

Cel mai apreciat preot al parohiei de care ne ocupăm a fost părintele Ion Neamu. S‑a născut, în 1904, în comuna Sărăţeanca (Gura Sărăţii). A absolvit Seminarul Teologic din Buzău (1926) şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1930), frecventând, în paralel, şi cursurile Conservatorului din Bucureşti.

Prima însemnare în Cartea sa de muncă este de la Ministerul Educaţiei (1926–1930). În anul 1930, a fost hirotonit diacon pe seama Parohiei „Cuvioasa Parascheva“ din Râmnicu‑Sărat, fiind transferat, în acelaşi an, pe postul de diacon al Mănăstirii Răteşti. A fost hirotonit preot în 1935, pe seama Parohiei Pătârlagele[23]. A venit la Gherăseni, prin transfer, în anul 1938, în parohia unde a activat socrul său, Pr. Dimitrie Ionescu. A fost, vreme de 30 de ani (1938‑1968), slujitor al acestei parohii. În 1968, s‑a pensionat, retrăgându-se în oraşul Ploieşti.

Părintele Neamu a fost sistematizatorul arhivei şi iniţiatorul bibliotecii parohiale[24].

În septembrie 1939, întocmeşte Cartea de aur a bisericii, care este alcătuită sistematic şi reprezintă o bună sursă de informare. Încă de la începutul ei, stabileşte care sunt principiile de alcătuire, iar în pagina de final pune sub blestem şi anatemă pe cel ce va îndrăzni să o deterioreze. De asemenea, tot aici este fixată şi obligaţia pentru preoţii parohiei de a o transcrie atunci când va începe să se deterioreze. Îndemnul pe care îl face poate fi considerat un adevărat testament al acestui preot, conştient de importanţa actului de cultură şi de istorie săvârşit, şi constituie, în fapt, motivaţia lucrării de faţă.

Preotul Ion Neamu este şi autorul broşurii Textul cântărilor Sfintei Liturghii pentru uzul corurilor şcolare primare, apărută în Tipografia Luca I. Oprescu, Buzău, 1939. Scurta lămurire de la început arată motivele pastorale pentru care a fost editată această lucrare, într‑o vreme în care la Gherăseni exista un important cor de copii.

A colaborat la revista „Îngerul“, unde a publicat două studii de istorie bisericească: O mănăstire dispărută – Pinul Mare[25]; Din documentele vlădicilor Buzăului[26].

În activitatea gospodărească, a activat cu multă pricepere, diferite procese‑verbale, destul de numeroase, stând mărturie demersurilor sale[27].

Părintele Ion Neamu a fost trimis ca misionar în Transnistria în anul 1943.

În planul activităţii sociale locale, a avut un număr important de iniţiative: a pus bazele subfilialei „Crucea Roşie“; a înfiinţat căminul cultural, ocupând şi funcţia de preşedinte al acestuia. De asemenea, a fost membru în consiliul local şi în consiliile de administraţie ale unor instituţii locale[28].

Între anii 1940‑1944, la Gherăseni, a funcţionat şi părintele Nicolae Voinescu.

Acesta a absolvit Seminarul Teologic, în anul 1937, şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în 1941.

A fost hirotonit preot onorific, pe lângă socrul său – Traian Davidescu –, la Costeşti în 1941. Din acelaşi an începe să suplinească Parohia Gherăseni, în urma plecării pe front a preotului Cosma Alexandrescu. În 1943, slujeşte la Sudiţi, iar din 1944 şi până în 1946, este preot la Budişteni, după care este transferat la Bucureşti[29]. Aici slujeşte la bisericile „Sfânta Ecaterina“ şi „Buna Vestire“.

Trece la cele veşnice în anul 1997.

O scurtă perioadă de timp (1946-1947), la Gherăseni a funcţionat, ca preot ajutător, părintele Nicolae I. Voinescu. Acesta s‑a născut, în anul 1916, în oraşul Bârlad. A absolvit cursurile Seminarului central din Bucureşti, primele şapte clase făcându‑le la Buzău. Era licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi (1942).

A fost hirotonit preot la Orhei – Basarabia.

A funcţionat ca preot spiritual la Seminarul Teologic din Buzău (1943‑1946) şi slujitor la Catedrala episcopală din Buzău – era înzestrat cu calităţi muzicale deosebite, având o voce de tenor veritabil.

Din anul 1947, datorită unor motive familiale, se transferă în Parohia Fleva din comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, făcând schimb cu P.C.Pr. Gheorghe Niţu. În această parohie a ridicat, din temelie, o biserică.

A mai funcţionat la Parohiile Tâmboieşti (judeţul Vrancea) – între 1952‑1966 –, Cârjelari (judeţul Tulcea) – 1973‑1978 – şi Gomoieşti (1979‑1982)[30].

A răposat la data de 21 martie 1997 şi este înmormântat în Cimitirul „Dumbrava“ din Buzău.

P.C.Pr. Gheorghe Niţu a avut cea mai îndelungată slujire la Parohia Gherăseni. S‑a născut în anul 1916. Este licenţiat în Teologie al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1937).

A fost transferat de la Parohia Fleva, comuna Independenţa, judeţul Ialomiţa, după cum am amintit mai sus. A activat până în 1996, când s‑a pensionat.

Pr. Dinu M. Vasile s‑a născut la 18 septembrie 1921. A absolvit Seminarul Teologic din Buzău ( 1942) şi Facultatea de Teologie (1948). A funcţionat, o vreme, ca diacon la Tarachia – Cahul în Basarabia.

În 1946 primeşte preoţia pentru Parohia Cătina din judeţul Buzău.

La data de 1 mai 1968, se transferă de la Parohia Baniţa, iar la 1 iulie 1977, primeşte transferul la Parohia Văcăreasca.

În anul 1982 este pensionat pe caz de boală în timp ce slujea la Biserica din Parohia Smeeni.

Se distinge prin cunoştinţele sale de muzică psaltică şi prin talentul său poetic[31].

De la 1 mai 1988, a fost transferat la Parohia „Mihai Viteazul“, iar din anul 1994, la Parohia „Sfinţii Îngeri“, ambele din municipiul Buzău. Din 15 mai 2002, este transferat la Parohia Broşteni.

Pr. Mihai Năstase este actualul paroh al Parohiei Gherăseni[33]. S‑a născut în comuna Vadu‑Paşii, la data de 28 ianuarie 1953. Este absolvent al Seminarul Teologic din Buzău (1978) şi al Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti (1982). A fost hirotonit preot pe seama Parohiei Coţatcu, judeţul Buzău, în anul 1979.

Obiecte de cult care au aparţinut sau aparţin Parohiei Gherăseni

În patrimoniul bisericii „Adormirea Maicii Domnului“ au existat sau mai există încă următoarele obiecte de o valoare istorică sau memorialistică deosebită: o cruce; o tiplotă; un Sfânt Disc; o steluţă; o linguriţă; o cădelniţă – toate din argint[1]; o Sfântă Evanghelie îmbrăcată în argint; cinci candele de argint[2]; un chivot cu postament, ce are inscripţia: „Nicolae Gherassy, 1875, marcat Filipov 19“; o ceaşcă, având monograma: „N.G. iulie 31/1875“; un pocal de potir, montat pe piedestal de metal inoxidabil, având inscripţia: „La biserica Sf. Ioan din Cremenea proprietar D.D. N. Ioan Gherassy“[3], iar mai jos, imprimat cu caractere latine de tipar, scrie „Andre Maria Fiet“.

La biserică se mai găsesc un rând de cununii din argint, ce datează din 25 decembrie 1903, donate de Dumitru Jalbă.

Lăcaşul de cult este înzestrată şi cu un policandru[4] de alamă, înnegrit de vreme. Are luminile aşezate în două rânduri, în poziţie coniformă, pe câte opt braţe. În rândul de jos, are buchete de câte cinci lumini pe fiecare braţ, iar în rândul de sus, are câte trei lumini pe fiecare braţ. În total, are 64 de lumini.

Primul clopot al bisericii data din anul 1817[5], ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că a aparţinut lăcaşului de cult din Cremenea. Acest clopot a fost rechiziţionat de trupele germane în primul război mondial (1917). Pe prima pagină a unui Triod , aflat încă în uz, s-a păstrat însemare ˝dascălului Anghel˝ ce aminteşte modul în care a fost luat de germani clopotul bisericii. Clopotul actual este confecţionat în anul 1928.

Cărţi de cult cu valoare istorică sau documentară, care se află astăzi la Muzeul Episcopiei Buzăului şi Vrancei[6]

Octoih (1792) – legat în piele; tipărit la Bucureşti în timpul domnitorului Mihai Şuţu. Este scris cu litere chirilice.

Penticostar (1800) – tipărit în timpul domnitorului C. Moruzi şi al mitropolitului Dositei al Ungro-Vlahiei. Este scris cu litere chirilice.

Octoih (1811) – tipărit la Buda, în timpul lui Francisc I şi al episcopului Iosif al Argeşului.

Triod (1813) – tipărit la Blaj, în timpul lui Frederic I şi al vlădicii Ioan Bob, episcop de Argeş.

Triod (1816) – tipărit la Buda, în timpul mitropolitului Veniamin al Moldovei şi Sucevei.

Apostol (1836) – tipărit la Buzău, în timpul domnitorului Dimitrie Ghica şi al episcopului Filotei.

Evanghelie (1837) – tipărită, pe hârtie urzică şi având coperte de metal inoxidabil, în timpul domnitorului Dimitrie Ghica. Este scrisă cu litere chirilice.

Chiriacodromionul (1839) – tipărit la Buzău, în timpul lui Alexandrie Dimitrie Ghica, episcop fiind Chesarie.

Tipic bisericesc (1851) – tipărit la Bucureşti, în timpul domnitorului Barbu Ştirbei şi al arhiepiscopului Nifon. Tipografia lui Anton Pann a făcut imprimarea, cu litere chirilice.

Mineie pe lunile ianuarie‑decembrie – tipărite în anul 1852, cu litere chirilice. În acea vreme, episcop al Buzăului fiind unionistul Filotei.

Slujba Sfintelor Patimi – tipărită pe hârtie de tipar, are copertele îmbrăcate în piele. În acea vreme, episcop al Buzăului era Filotei.

Evloghion – tipărit pe hârtie de tipar, cu litere chirilice; legat în piele. Nu are prefaţă.

Carte Te‑Deum (1879) – are aceleaşi calităţi grafice.

Apostol (1888) – tipărit, cu litere latine, pe hârtie de tipar, cu aprobarea Sfântului Sinod, având copertele din piele şi carton.

Penticostar (1889) – legat în pânză; lucrarea este în grafie latină.

Psaltirea (1889) – legată în piele; este scrisă cu caractere latine.

Toate celelalte lucrări tipărite după această dată, au apărut cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi au aceleaşi caracteristici: Octoih (1890); Triod (1891); Mineiele pe septembrie şi decembrie (1891); ianuarie (1893); iulie (1894); Sfânta Evanghelie (1895); Enciclica pastorală (1896); Cazanie (1898); Mărturisirea ortodoxă (1990).

Cărţi de ritual ce au diferite însemnări

Există anumite însemnări, făcute pe unele cărţi de cult, însă acestea nu reflectă evenimente istorice sau sociale importante.

Pe un Minei din luna octombrie, o însemnare indică numele donatorului, un oarecare Stoica Piele, care era logofăt boieresc. Acesta a donat cartea în anul 1865.

Pe Mineiul lunii noiembrie, o însemnare indică numele cumpărătorului – „Ioan sin Vasile Şoarece“ –, la anul 1854.

Pe un Octoih, scrie: „Să se ştie că… s‑au legat de robu lui Dumnezeu între preoţi Leca, cu toată cheltuiala sa, şi un Nicolae… ca să fie de pomenire veşnică. 1915“.

Este regretabil că nu se dă nici un alt amănunt; probabil, ea a aparţinut bisericii din Rotundeni, sau a fost cumpărată de la altă biserică.

Pe un Liturghier, scrie: „La anul 1888, aug. 7, îndată după ce am citit evanghelia utreniei s‑a cutremurat pământul şi a ţinut ca la trei minute. Ziua era Duminica a opta după Rusalii 1888 aug. 7. Pr. Dimitrie Ionescu“.

Menţiuni ale numelor diferiţilor donatori mai sunt şi pe alte cărţi bisericeşti, însă ne vom opri aici cu redarea lor, căci nu fac obiectul studiului de faţă.

Icoane

Cele mai reprezentative, sunt icoanele de pe catapeteasmă. Icoana Domnului Iisus Hristos pe tronul arhieresc, înconjurat de sfinţii îngeri, este pictată, în anul 1873, de pictorul Costache Dumitrescu. Operă a aceluiaşi pictor este şi icoana Maici Domnului cu Pruncul, care datează tot din anul 1873.

De o valoare estetică deosebită este şi icoana care înfăţişează Adormirea Maicii Domnului, precum şi aceea care îl redă pe Sfântul Ioan Botezătorul înconjurat de îngeri. Ambele se află pe catapeteasmă.

Icoane donate Muzeului Episcopiei Buzăului şi Vrancei

Au fost donate icoane care prezintă evenimente din istoria mântuirii sau înfăţişează diferite chipuri de sfinţi, după cum urmează: Naşterea Maicii Domului şi Intrarea în biserică (secolul al XIX‑lea); Răstignirea (patru scene); Botezul Domnului; Adormirea Maicii Domnului; Schimbarea la Faţă; Duminica Tomii; Maica Domnului; Buna‑Vestire; Înălţarea Domnului; Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel; Sfântul Ioan Botezătorul; Sfântul Nicolae; Sfântul Gheorghe.

[1] Vezi Registru de inventar, an. 1894

[2] Inventar din 25 aprilie 1938.

[3] Vezi Ordinul nr. 1925/1966 al Departamentului pentru culte şi al Episcopiei Buzăului nr 30484261/1967

[4] Cf. Proces-verbal din 10 martie 1897, p.18.

[5] A vedea Catagrafia bisericii, ( păstrată în manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26 mai 1880, f. 2.

[6] A se vedea evidenţa acestor cărţi în Arhiva Ep. Buzăului, Dos. Parohiei Gherăseni, f. 2.

[1] Vezi: Catagrafia, f.3.

[2] Vezi: Arhiva Ep., Dos. Parohiei Gherăseni.

[3] Vezi Arhiva Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 73 unde se face referire la predarea sesiei parohiale colhozului local.

[4] Inventarul din 1943 redă suprafeţele, destinaţia şi amplasarea locurilor deţinute de Parohia Gherăseni cu termenii toponimici tradiţionali: Cremenea, Drumul conacului, nu teren lângă pădure (terenuri arabile); între Viroagă şi Călmăţui, între Ruşavăţ şi Negreasca, (izlaz), teren lângă curtea Bisericii, terenul celor două cimitire

[5] Înfiinţat la 1904 prin mutarea cimitirului din curtea Bisericii, aşa cum cereau normele legale în vigoare. Vezi, Arhiva Parohiei Gherăseni, Dos. 35. Primul cimitir din curtea Bisericii a dispărut de mult. Crucile au fost folosite la temelia bisericii (1865). În 1885 cimitirul s-a mutat pe locul din faţa bisericii, unde se află astăzi şcoala nouă. Pentru mai multe detalii vezi, Arhiva Parohiei, dos.2; O parte din crucile vechi au rămas în curtea bisericii iar trei dintre acestea sunt amplasate la poalele dealului Patriarhiei Române din Bucureşti.

[6] Arhiva Ep., Dos. Parohiei Gherăseni, f. 152. Cimitirul a fost înfiinţat în 1919.

[7] Vezi, Titlul de proprietate nr. 25284/14.

[8] I. Ionaşcu, Catagafria preoţilor Episcopiei Buzăului, în anul 1835, în rev. ˝ Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68. în legătură cu acesta este amintit şi un anume Ştefan.

[9] Acelaşi conţinut are şi Ofisul emis de Generalul Kisseleff, din 11 aprilie 1934. Acest act cerea ca să nu fie mai mult de un preot la 50 de familii. Aceste prevederi erau determinate de faptul că preoţii erau scutiţi de clacă şi foarte mulţi doreau să îmbrace haina preoţească. Ca exemplificare putem lua cazurile satelor Valea Sibicelului şi Sibicelul de Sus. În primul erau 5 preoţi la 77 de familii iar în cel de al doilea caz erau 5 preoţi la 74 de familii.

[10] Dacă nu se face confuzie cu alt Stoica, preot ce se pare că a fost ginerele preotului Iordache.

[11] O legendă spune că familia sa este din Oltenia. Tatăl său fiind vătaf la o curte boierească era foarte aspru cu ţăranii. Aceştia s-au răzbunat şi l-au omorât, trimiţându-l la casa sa tăiat bucăţi şi pus în sac. Soţia sa, care era însărcinată, temându-se de alte răzbunări, a plecat de acolo şi s-a aşezat la Budişteni.

[12] Anuar 1909, p. 246.

[13] I. Ionaşcu, Material documentar privitor la Istoria Seminarului din Buzău ( 1836 – 1936), Ed. Monitorul Oficial şi Imprimeriile statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti 1937, p.272.

[14] Provenea tot din familie de preot. Dl. Mircea Neamu deţine o fotografie cu părinţii prezbiterei Stanca.

[15] Vezi: ˝ Glasul Adevărului ˝, an. II, nr. 38 – 39, p. 1.

[16] Vezi Arhiva Ep. dos.202. Din acest dosar sunt extrase toate datele. A se vedea de asemenea Preotul Cosma Alexandrescu, în ,,Glasul Bisericii” an.XXXII(1974), nr.11-12, pp.1266-1267. Referitor la importanţa şi activitatea clerului din cadrul armatei române în timpul celui de al doilea război mondial vezi: Ilie Manole, Preoţii- pilde de virtute militară în vol. ,,Preoţii şi oştirea la români 1830-1948”, Ed. Daniel, Târgovişte, 1998, pp. 80-84.; Idem, Asistenţa religioasă în armata română în anii celui de Al Doilea Război Mondial, în op. cit., pp. 106-150. Referitor la activitatea clerului pe durata celor două conflagraţii mondiale şi nu numai au fost prezentate comunicări şi în cadrul sesiunii ,,Armata română şi cultele” sesiune desfăşurată la Arhivele Militare Române-Piteşti în data de 25 iulie 2014. Pentru detalii vezi Comandor dr. Marian Moşneagu, Colonel dr. Petrişor Florea, Colonel dr. Dan Prisăcaru(coord) ,,Armata română şi cultele. Studii şi comunicări prezentate la sesiunea naţională de comunicări ştiinţifice Piteşti- Mioveni”, 25 iulie 2014, Muzeul Brăilei- Ed. Istros, Brăila, 2014.

[17] Calităţile deosebite ale preotului Cosma sunt menţionate şi în Buletinul Oficial al Episcopiei Buzăului, an. 1942, pp.115-116.

[18] Vezi, Ştiri din Berezovca – Transnistria, Ziarul „Basarabia“, nr. 270/29 mai 1942.

[19] A publicat următoarele articole: Dumnezeu învinge; Renaşterea creştină; Creştinism şi activism.

[20] „ Îngerul “ an. XII (1940), nr. 7- 8, pp.397-406.

[21] În anul 1944 din 68 de pricini prezentate numai 15 au fost îndrumate către judecată, celelalte au fost rezolvate prin împăcarea părţilor. Vezi, Raportul de activitate al Parohiei Gherăseni ( 1943 – 1944). p. 3.

[22] Arhiva Ep. Buzăului, Dos.nr. 201, f. 22,

[23] Într –o autobiografie de a sa relatează faptul că deşi a dorit să vină încă de la început la Gherăseni, nu a putut din cauza unor intrigi politice.

[24] Vezi, Arhiva Ep. Buzăului, Dos. nr.330, f. 48.

[25] ˝ Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 2, pp.14 – 15.

[26] ˝ Îngerul ˝, an. V ( 1933), nr. 3 – 4, pp.25 – 27.

[27] Arhiva Ep. Buzăului, Dos.nr. 330, f.45.

[28] A fost membru în consiliul de administraţie şi cenzor al Băncii „ Cuza-Vodă “, al Cooperativei de Credit „ Ajutorul “ etc. A fost, de asemenea, preşedinte al Comitetului Şcolar din Gherăseni. Vezi: Arhiva Ep. Buzăului, dos. 330, f. 48.

[29] Se transferă în Bucureşti la propunerea Pr. C. Buducea, Ministrul cultelor în guvernul lui Petru Groza.

[30] Aceste date sunt preluate din Autobiografia ce se află la dosar. Soţia părintelui deţine un număr important de documente ce atestă activitatea părintelui de la parohiile unde a activat.

[31] În timpul Seminarului Teologic a colaborat cu Revista ,,Muguri ˝. Păstrează de asemenea, în manuscris., un număr impresionant de poezii, inspirate din realităţile locale ale parohiilor unde a slujit.

[32] Vezi, P.S. Epifanie, Gânduri şi îndrumări pentru începutul unui nou an şcolar, Îndrumător Bisericesc, nr. 5; Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 1986, p. 119. Vezi de asemenea Pr. Gabriel Cocora, Seminarul Teologic Buzău, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău, 1988, p.110.

[33] Vezi, Pr. Iulian Negoiţă, Şematism, în ,,Almanah Bisericesc”, nr. 19- 20, Ed. Episcopia Buzăului, Buzău 2001, p. 323.

[1] Vezi, f. 3 a Inventarului de la 1968.

[2] A se vedea Cartea de aur, scrisă de preotul Ioan Neamu, f.3.

[3] I. Ionaşcu, Catagrafia preoţilor Episcopiei Buzăului, în anul 1835, în rev. ,, Îngerul ˝ an X (1938), nr. 1-2, p. 68.

[4] Ibidem

[5] În anul 1912 clăcaşii s-au aşezat pe locul numit Silişte.

[6] Vezi, Istoricul întocmit de Pr. Ioan Neamu şi păstrat în manuscris, p.1.

[7] Părintele Gheorghe Niţu relatează faptul că datorită erodării pământului de pe ˝ Movilă ˝ au ieşit la suprafaţă resturi ale unor veşminte preoţeşti. De această ˝ Movilă ˝ sunt legate şi anumite legende ce au la bază Cultul cavalerului trac.

[8] Vezi: Monografia Bisericii, ms. p.35. Informaţia este culeasă de la fiul săteanului Ion Necula.

[9] Sfântul Potir, care este folosit şi astăzi, are încrustat următorul text: „la biserica Sfântul Ioan din Cremenea – proprietar D.D.N Ioan Gherasy “.

[10] Acest rang era unul onorific; de el aminteşte textul Cărţii de aur.

[11] La anul 1875 este trecută în Hrisovul de pomenire a morţilor sub numele de Rariţa. Acest nume este unul românesc şi era probabil adevăratul nume de botez.

[12] Textul pisaniei se poate găsi şi în articolul La Biserica „Adormirea Maicii Domnului “ – pisania, din revista „ Îngerul “, Buzău, an. IX (1937), nr. 12, p.737. Completările dintre paranteze nu se pot citi pe pisanie. Ele sunt, totuşi, trecute în Cartea de aur a bisericii, întocmită de preotul Ioan Neamu în anul 1939, f.3. A se vedea de asemenea: Marele dicţionar Geografic al României, vol. III, Bucureşti, p. 508, Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I Ţara Românească, Oltenia şi Dobrogea,), Vol. I. lit. A-L, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1970, Administraţia Cassei Bisericii, Anuar 1909, Bucureşti, 1909, p.246. ; Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an. 1926, p. 23, Anuarul Episcopiei Buzăului, Buzău, an. 1928, p. 27. Îdrumător bisericesc, an I (1982), Buzău, 1982.

[13] Vezi, Prof. Pamfil C. Georgian, Chesarie, Episcopul Buzăului, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1946.

[14] Această informaţie o găsim în pisania noii biserici. Ea este preluată şi de Bazil Iorgulescu, op. cit., p.241 şi în Monografia judeţului Buzău, p.175.

[15] Mărturii despre incendiu au dat Stroie Dobre, Maria C. Pavel, Anghel Constantin –fost cântăreţ, etc. Vezi: Monografia…,p. 38.

[16] Textele dintre paranteze se găsesc doar în Cartea de aur.

[17] A se vedea corespondenţa cu protopopul de Buzău în Arhiva Ep. Buzăului, Dos.nr. 11/1895‑1896, f.33.

[18] Pr. Ion Neamu, Monografie…, p. 38.

[19] Vezi corespondenţa cu protopopul de Buzău în Arhiva Ep. Buzăului, Dos.nr. 11/1895-1896, f.33. Catagrafia Bisericii, f. 2, menţionează că locaşul de cult se afla în îngrijirea comunităţii.

[20] A vedea Catagrafia bisericii, ( manuscris într-o combinaţie de litere chirilice şi latine) din 26 mai 1880, f. 2.

[21] Atunci au fost distruse şi porţile de la intrarea în curtea bisericii. Acestea erau împodobite frumos iar ancadramentele erau sculptate.

[22] Vezi, Bazil Iorgulescu, Monografia judeţului Buzău, p.175.

[23] A fost acoperită cu tablă în anul 1931.

[24] Conform mărturiei Pr. Ştefan Comănescu, consemnată în Monografia părintelui Ion Neamu, p. 23.

[25] Descrierea picturii se păstrează în Monografia părintelui Ion Neamu Vezi: Monografia…,p. 24 – 27.

[26] A se vedea Cartea de aur, în care este menţionat anul 1911, p.3. Vezi Arhiva Parohiei Dos.nr. 47, f. nr. 48 care face referire la reparaţiile exterioare din 1904.

[27] A se vedea menţiunea de pe Sfânta Evanghelie.