În loc să pună mâna pe gramatică, Ciolacu umblă disperat din post în post TV și Radio, trăgând din greu să ia fața celorlalți de prin partid. Mai are o plăcere ascunsă: dorința de a le arăta românilor cât de șmecher este. Nașul, nu?! Da, acesta este cuvântul potrivit. Românii doar trebuie să creadă că el se luptă de dimineața până seara să le apere interesul, motiv pentru care, din gură, dă jos guverne și face alegeri anticipate ceas de ceas.
Monșer, ia totuși exemplu de la șeful matale real, de la domnul Johannis. Dacă taci, măcar poți să pari înțelept, dacă nu cumva chiar te dovedești înțelept, mai ales când nu ai nimic a spune, cum și se întâmplă mai mereu.
Să știi că statul în fața microfonului nu te face elocvent, așa cum staul în garaj nu te face mașină ( comparația cu garajul nu-mi aparține, dar merge în cazul de față).
Ciolacu a reușit să coboare jos, jos de tot, discursul politic. Limbaj sărac, joc de băiat de cartier.
Singurele momente unde când se dovedește priceput Ciolacu sunt cele la nivel de bârfă, în care subînțelesul și onomatopeea merg. În rest nimic, absolut nimic solid iești din mintea unui șef de partid.
A…ba da! Săptămâna aceasta a avut și ceva mai acătării de spus, în afară de aluziilor la mult prea penalul Dragnea, pentru caracter-i imaculat. La un post a fost preocupat să-i ia apărarea amicului Tudose, de parcă era în fața polițistului care voia să-i pună fiola, iar la altul era mare susținător al legalizării marijuanei.
Deci, a început să miște ceva. Un pic de guvernare de ar avea și toată țara ar deveni un Buzău mare, oraș din care tinerii fugă de mănâncă norii, dacă nu sunt rude de sânge sau de partid cu oratorul.
Blăjani – file de monografie
Daruri cu tâlc
Ceai de urzică
Fascinația rostirii
Retropelerinaje Buzoiene
Cuvant despre Cer
