Ultimele cuvinte ale lui Dostoievski: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”

La începutul anului 1881, în ziua de 9 februarie, Dostoievski moare pe neaşteptate, în vârstă de 60 de ani. O hemoragie puternică şi subită l-a trântit la pat pentru câteva zile. Simţea că moare; a chemat-o pe Ana Grigorievna, i-a spus să deschidă la întâmplare Sfânta Evanghelie, Biblia lui de care nu se despărţise nici în acea epocă de goană după noroc prin Apus.
Ana Grigorievna a deschis-o la întâmplare, acolo unde Mântuitorul merge să Se boteze la Ioan. Acesta refuză la început, dar Mântuitorul îi spune: „Nu mă opri, ci îndeplineşte ceea ce trebuie”. Atunci Dostoievski se adresează soţiei lui, care plângea, spunându-i: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”.
A strâns copiii în jurul patului, a rugat-o pe Ana Grigorievna să citească parabola „Fiului risipitor” şi, după ce a citit-o, el a ţinut copiilor săi o cuvântare în care le spunea că suprema bucurie a vieţii şi supremul bine pe care poate să-l aibă un om în viaţă e să nu-şi piardă credinţa în Dumnezeu. „Chiar dacă nenorocul v-ar paşte să fiţi criminali în viaţă – le spune copiilor lui –, nici atunci să nu pierdeți încrederea în Dumnezeu, care e bun şi vă va ierta”. Cu aceste cuvinte a chemat preotul, s-a împărtăşit şi şi-a dat sfârșitul.
Domnilor, înmormântarea lui a fost o înmormântare ca de ţar. Peste 100.000 de oameni din toate straturile sociale de pe tot cuprinsul Rusiei, reprezentanţii tuturor societăţilor ruseşti, de toate felurile, au ţinut să participe la această înmormântare. Călugării de la Alexandr Nevski, unde erau înmormântaţi numai ţarii şi aristocraţii, au oferit un loc unde să fie înmormântat, iar slujba au dăruit-o familiei, adică i-au slujit pe gratis. O noapte întreagă studenţimea din Petersburg a vegheat în jurul sicriului, citind psalmi şi rostind cântări bisericeşti.
Iată, domnilor, acest om care trecuse prin cele mai abominabile patimi, care fusese chiar ocnaş, modelat de credinţa din el, de misiunea pe care a crezut el că e chemat s-o îndeplinească în poporul rus, a ajuns la acest prestigiu, la această veneraţie de care numai regii se bucurau în Rusia vremii lui.”
http://Ultimele cuvinte ale lui Dostoievski: „Nu mă opri, ceasul meu ca să mă duc a sosit”