Poezia – ca o misiune

POEZIA – CA O MISIUNE

Conștiința umanistă a lui Petöfi Sandor era o evidență, ilustrată frecvent în lirica sa. În anul 1846 (prin intermediul poeziei intitulată “Visez însângerate zile”,) el își exprima încrederea într-o transformare radicală a lumii în care trăia, grație unui adevărat cataclism universal. Ar fi fost însă vorba, despre o regenerare și o eliminare a tot ceea ce fusese nedrept, ostil naturii umane. Violența necesară (înțeleasă de către adepții iacobinismului de atitudine, ca fiind un echivalent al violenței pure) trebuie însă interpretată mai curând ca o aspirație a unui suflet funciarmente onest, care ar fi dorit ca tot Răul din lume să fi fost extirpat, iar semenii săi, să se poată în sfârșit bucura, de seninătatea pe care o meritau din plin. Adevărat ostaș al adevărului și al setei de absolut, Petöfi nu ezita nici un moment în privința crezului său, fiind convins că indiferent de ostilitățile pe care ar fi urmat să le înfrunte, se va găsi mereu câte un suflet omenesc mângâiat de lumina divină a înțelegerii, capabil să se solidarizeze cu poetul. Imaginile sunt pe cât de impresionante, pe atât de accesibile, pentru că limbajul petöfian excelează din nou, printr-un fel de profunzime a simplității, filonul inspirațional popular fiind evident, după cum, ecoul lecturilor sale diverse (cu deosebire din liricii europeni) este și el vizibil, fără însă a-i altera cu nimic puternica notă personală: “ De-o fi să mor/de-o fi să mor/Pe eșafod sau sub drapele/Va fi un om ce va veni/Cu lacrimi sângele să-mi spele”.
Pentru un spirit cu adevărat justițiar, care respira pentru ideea de echitate universală și care suferea intens (aproape pentru fiecare durere resimțită de către un semen al său), nu era semnificativă doar modalitatea în care i s-ar fi derulat viața ci- și maniera în care s-ar fi produs momentul trecerii definitive Dincolo. Petöfi își exprimă teama ca nu cumva, sfârșitul său să fie unul banal, burghez, pe perna proprie. Un astfel de temperament are nevoie de multă energie și de confirmarea faptului că fiecare gest esențial al său este unul dăruit semenilor săi și nu în ultimul rând- Istoriei. Petöfi nu era un orgolios lipsit de simțul măsurii, dar cu toate acestea avea conștiința misiunii sale spirituale, credința că acționează în numele poporului său. Poetul se dorea un fel de purtător de cuvânt al maghiarimii, dar și un demn reprezentant al tuturor neamurilor aflate în robie, care urmau a-și lua destinele în propriile lor mâini, răsturnând strâmba orânduire a lumii, în numele unei singure divinități- care se numea Libertatea.
Se observă în acest caz, lipsa de îngustime a viziunii petöfiene, care este una generos umanistă, integratoare, în ea putându-se ușor recunoaște, însăși condiția umană, cu complicatele sale meandre. Petöfi își dorea să moară eroic, în marea încleștare simbolică dintre Bine și Rău, într-o atmosferă dantescă și miraculoasă, copleșitoare și impresionantă: „ Acolo-aș vrea să pier/Pe camp de luptă-n vuietul de fier/Sângele-mi tânăr să se scurgă-acolo/Și glasul meu să fie-acoperit/De vălmășagul nemaipomenit/De glasul trâmbițelor sugrumate/De tunetul de tunuri descărcate/Pe trupul meu cu linii-ncremenite/Să treacă roibii cu-ale lor copite/Și să-l sfărâme una cu pământul/Acolo-aș vrea să mă lăsați, cu vântul/De-acolo să-mi culegeți oasele zdrobite” .
Singura ideologie pe care Petöfi o considera conformă cu aspirațiile ființei umane era ideologia libertății, cu corolarul ei- fapta. Poate nicăieri nu apare acest aspect mai pregnant, ca în poezia De ești bărbat, bărbat fii, în care poetul își exprimă convingerea în necesitatea temerității- ca unic argument în fața Răului. Omul nu trebuie să renunțe niciodată la drepturile sale esențiale, indiferent de duritatea cu care Destinul încearcă a-l opri din drumul său: „De ești bărbat,bărbat fii/Să crezi, să năzuiești/Și spune-o, chiar de-ndată/Cu sângele-ți plătești/Să-ți lepezi viața, mai curând/Decât al vieții crez/Și ducă-se și viața chiar/De cinstea ți-o păstrezi.”
Unica avere pe care ființa umană o ia cu sine atunci când se strămută la stele este demnitatea, adevăratul barometru al valorii individului. Este de preferat a nu-ți pierde onoarea și libertatea de a opta, chiar dacă această consecvență ar presupune dispariția ta fizică: „De ești bărbat, bărbat fii/Viteaz, și-atunci nicicând/Nu-i om și nu e soartă/Să te doboare-n vânt/Să fii gorun, ce piere/De vifor secerat/Dar își păstrează șira/Spinării neînclinat! “ .
Remarcabil rămâne Petöfi și în ceea ce privește capacitatea de a descoperi în cadrul naturii- semnificații speciale și reprezentări aproape metafizice ale stărilor sufletești. În poemul intitulat Tisa, acest adevărat har de desenator subtil ni se dezvăluie cu acuitate. Imaginea Tisei este una de o rară sensibilitate, apărând ca o mângâiere a culorilor, de o muzicalitate intensă și tandră: „Pe oglinda-ntinsă roșii raze/Dănțuiau ca zânele voioase/Pașii lor se auzeau de parcă/Mii de pinteni nevăzuți și-ncearcă” ”.
Instantanee cu adevărat impresionante, care probează un rar simț al detaliilor semnificative: „Stam întins pe aurii covoare/De nisip ce se pierdeau ușoare/În otava odihnind cuminte/Ca în carte șiruri de cuvinte/Dincolo de plai, nalt în tăcere/Codrul; înlăuntru, ziua piere/Dar amurgu-i pune o coroană/Care pare flacără și rană/Iar pe malul cellalt, îmbulzite/Tufele se-ntind, de-aluni, răchite/Printre care, hăt-departe-n zare/Turla unui sat mărunt răsare”
Tisa e mai mult decât un râu, o întindere impresionantă de ape, ci- e însăși natura simbolică, ocrotitoare și în același timp- nespus de capricioasă, care își poate schimba imediat dispoziția, devenind viforoasă, fremătătoare, ucigătoare prin forța sa nestăpânită. În fapt, râul e doar un pretext, pentru că Petöfi prezintă aici, complexitatea sufletului maghiar, predispoziția sa pentru tandrețe și grandios, erupții radicale și aprige. Seninătatea și luminozitatea se întrepătrund cu amărăciunea și violența, liniștea edenică se poate metamorfoza la un moment dat, în potop devastator. Predispoziția maghiarului către un soi de tristețe grea, resemnată, zâmbetul său corelat cu amărăciunea, bucuriile bubuitoare care pot deveni cu ușurință chiote de revoltă devastatoare, aproape sinucigașe prin intensitatea lor- iată tot atâtea fațete care întregesc în fond, portretul psihologic al unei ape și al unui întreg popor. Fără să vrem, ne gândim la grandioasa reprezentare a Oltului, din lirica atât de inspirată a lui Octavian Goga. Și în acel caz- un râu devenea prototipul sufletesc al unei colectivități complexe, în confruntare directă cu provocările Istoriei.
Cristian Sandache

Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și