IULIA HAȘDEU (14 noiembrie 1869- 29 septembrie 1888) a fost unica fiică a polivalentului Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838-1907), enciclopedist fantast, cu geniale străfulgerări intelectuale, care i-a transmis copilei sale- o parte a energiilor spirituale superioare, care-l mânau continuu către studiu, lecturi urieșești, paradoxale și gigantice proiecte academice. Iulia știa perfect limba franceza la vârsta de doi ani și scria nuvele (în aceeași limbă) la vârsta de 4 ani. La 11 ani a compus o dramă, iar la 16 ani a fost admisă la Sorbona, reprezentând un fel de pionier intelectual românesc, cam în toate activitățile în care s-a implicat. Un copil cu trăsături de o mare expresivitate, cu o voce remarcabilă (avea șanse să devină o soprană de talent- conform mărturiilor contemporanilor), mișcându-se precum peștele în apă în lumea muzicii și a umanioarelor, interiorizată și studioasă, trăind între și pentru cărți. A fost chemată repede spre zările nemuririi, de către un Dumnezeu gelos, pe această uimitoare creație a Sa. Și pentru că tuberculoza pândea pe mulți, Iulia a pierit de boala incurabilă a timpului său. Ceea ce a urmat se poate rezuma la tragedia unui părinte, care a refuzat cu încăpățânare să admită ireparabilul. Iulia nu murise, ci- se strămutase într-o altă dimensiune, de unde tatăl gârbovit brusc și albit ca un iceberg, încerca minuțios să culeagă semne și chemări. Hașdeu descoperă lumea celor morți și ridică spiritismul la rangul unei adevărate religii, prin care bietul său suflet căuta maniacal contopirea cu parfumul copilei pierdute. Este teribilă această luptă pe care el o duce în ultima parte a vieții, prin toate mijloacele posibile. Ridică la Câmpina, un fel de castel-mausoleu, conceput din durere, infernală așteptare și năucitoare visuri. Culorile devin simboluri stranii, greu traductibile, ferestrele și interioarele seamănă cu un fel de basm suspendat între feeric și grotesc, lacrimile bătrînului (care transformă nopțile în ore lungi de veghe) se amestecă în barba-i de schimnic insomniac, cu șoapte nedeslușite. El vorbea cu Iulia, îngerul său păzitor, frumoasa din acele tablouri parcă ireale, dintre cadrele cărora aștepta, măcar părerea unei adieri. Mulți îl considerară un caz clinic ( mai ales când afirma senin, că fiica sa compunea melodii de Acolo), pe care i le transmitea prin intermediul viselor și a ședințelor de spiritism. Dar mai presus de uimirile snobilor, de revolta proștilor, de șocul mediocrilor, domnea copleșitoare, suverană, greu de înțeles- rana necicatrizată a unui tată cu sufletul țăndări, care nu și-a mai revenit decât (poate), atunci când sufletul său obosit de atâta greutate uriașă, se desprinse într-o zi și plecă repede, spre steaua Iuliei sale neprețuite. Postum, i-au apărut acesteia grosul scrierilor, care indicau o înzestrare intelectuală rarisimă. Și o nepământeană prezență, ca o lumină strălucind atât de intens, încât era greu de crezut că o asemenea fermecată apariție, ar fi putut rezista prea mult, în mijlocul unui întuneric atât de prozaic…..
Cristian Sandache
