Combătând-l pe Caragiale

 

În eseul intitulat “Sufletul românesc” (publicat în revista “Gândirea”, în anul 1942), NICHIFOR CRAINIC (1889-1972) observa că intelectualitatea noastră nu a reușit (încă) a descifra în mod corect , particularitățile spiritului autohton. Teologul considera că principalul impediment în acest sens, l-au constituit ideologiile străine de mentalitatea românească, care ne-au împiedicat să vedem cum este sufletul neamului nostru, cu adevărat. Crainic deplângea tendința multor compatrioți ai săi, care ar fi suferit de un adevărat complex de inferioritate față de tot ceea ce este străin, având tendința de a-și subaprecia identitatea națională și specificul cultural. Eseistul arunca o privire mânioasă către generațiile precedente, în cadrul cărora considera că se dezvoltase o adevărată obsesie, pentru valorile culturii franceze, Franța însăși fiind (în anumite cazuri) considerată patria autentică a unora dintre acești reprezentanți ai intelighenției românești. România ar fi fost tratată cu un fel de jenă, ca și cum originile românești ale cuiva, ar fi echivalat cu o adevărată rușine, cu un adevărat stigmat existențial.
Nichifor Crainic se arăta profund nemulțumit și de literatura română, incapabilă până în acel moment (în opinia lui) de a da acel buchet de creații reprezentative, care să fi ilustrat adevăratul specific al sufletului național românesc. Excepția ar fi reprezentat-o (totuși) creația literară a transilvăneanului George Coșbuc, respectivul creator fiind considerat de către Crainic, un adevărat vizionar al spiritului românesc. Majoritatea scriitorilor români ar fi redus țăranul fie la o ființă dornică de a avea cât mai mult pământ (dezvoltând, în consecință, o adevărată patologie), fie o exemplificare a instinctului erotic. Astfel de țărani nu au profunzimi de ordin metafizic sau religios, nu au obișnuința de a cugeta și nu consideră cuvântul (decât) fie un prilej de pierdere a timpului, fie un fel de fudulie caducă. Mediile citadine prezente în literatura română ar fi fost monopolizate de Caragiale , pe care Crainic îl respingea cu vehemență, considerându-l un produs al spiritului levantin, care n-ar fi făcut decât să caricaturizeze în scrierile sale tipologia românească, aruncând-o în ridicol. Deși eseistul îi admitea inteligența marelui dramaturg, evidenția aspectele negative ale acestei înzestrări, insistând pe presupusul pericol pe care excesul de luciditate caragialesc, l-ar fi reprezentat. Stratul organic al spiritului românesc ar fi fost mascat, pus între parantezele sarcasmului lui Caragiale, scriitor care ar fi bagatelizat permanent și ar fi transformat peisajul citadin românesc, într-un fel de spațiu golit de orice fior simbolic, într-o imensă berărie, unde ar fi tronat cu sporovăiala lor lipsită de orice noimă, Mache și Lache. Textele lui Caragiale (credea Crainic) n-ar fi stimulat profunzimile gândirii, ci- ar fi oferit mediocrităților cu pretenții intelectuale, sentimentul că sunt mai importante în planul cugetării, decât erau în realitate , căutând să impună puținătatea de idei și superficialitatea – drept repere ale noii scări de valori. Nichifor Crainic nu reușește să se stăpânească atunci când analizează personalitatea și opera lui Caragiale, antipatia lui pentru dramaturgul din Haimanale fiind acută, astfel încât abandonează la un moment dat instrumentarul criticului literar și-l acuză pur și simplu pe autorul “Scrisorii pierdute”, de sadism intelectual. Caragiale ar fi fost complet lipsit de orice urmă de omenie, iar plăcerea lui aproape patologică de a aduce în prim-plan tipologii umane măcinate de tare morale, manifestându-se asemenea unor marionete dezarticulate, n-ar fi avut nicio legătură cu adevăratele particularități ale sufletului românesc. Parțial , Crainic avea dreptate, dar numai la o lectură cu totul superficială a textelor caragialești. Nenea Iancu era (într-adevăr) o fire aprigă, cu treceri bruște de la calm, la violență, fiind cunoscut și ca un agresor al unor bieți adolescenți prezenți în preajma sa, în calitate de ucenici tipografi sau prăvăliași. Este adevărat că duioșia, sentimentalismul în exces- nu l-au caracterizat niciodată, acestea nefăcând casă bună cu spiritul său dominant malițios, cu accente de insurgență. Pe de altă parte, a-i nega în bloc opera, (considerând-o un exemplu de caricaturizare voită, răutăcioasă a specificului românesc)- reprezenta o acuză nedreaptă, atâta timp cât tipurile umane pe care Caragiale insista în textele sale erau reale și societatea românească oferea exemple numeroase în această privință, fiind suficient doar ca o privire atentă să observe cotidianul. În pofida incontestabilei sale culturi umaniste și a redutabilei înzestrări de teolog, atunci când emitea judecăți de valoare în sfera esteticii literare, Nichifor Crainic călca adesea în străchini.
Cristi Sandache

Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și