UN BĂRBAT PE NUME SADOVEANU
S-a căsătorit la doar 21 de ani cu Ecaterina, pe care o cunoștea de ceva timp. Viața de familie i-a fost în general caracterizată de stabilitate, aspect facilitat și de foarte rapida sa ascensiune literară, însoțită de substanțiale câștiguri bănești. Toată existența sa, MIHAIL SADOVEANU (5 noiembrie 1880, Pașcani- 19 octombrie 1961, Vânători, Neamț) a știut să profite la maximum de orice ocazie favorabilă . Îi plăcea traiul bun, era un gurmand desăvârșit și adora mai cu seamă, să locuiască în reședințe aflate în mijlocul naturii. Vânătorul și pescarul pasionat, lucra îndârjit câteva ore pe zi la masa de lucru (răstimp în care nimeni nu avea voie să-l deranjeze) apoi se relaxa jucând șah, citind, plimbându-se, mâncând vârtos și bând cu măsură. Sexul a devenit treptat pentru el, o combinație de obișnuință și plăcere , de care nu s-a putut desprinde. Prima soție i-a stat mereu la dispoziție din acest punct de vedere, oferindu-i nu doar momentele intime dorite, ci – născându-i și 11 copii. Scriitorul era un tată foarte sever, care nu accepta actele de rebeliune din partea odraslelor și nu ezita (atunci când considera că era cazul) să le altoiască energic cu biciul. Avea în el, ceva de feudal. Pasionat de scrisul său, iubitor de tihnă și de confort domestic, prefera să fie bărbatul unei singure femei, cu condiția ca aceasta să-i fie fidelă și să-i accepte tabieturile. În cele din urmă Ecaterina a murit, iar dragostea i-a mai bătut odată în ușă lui Sadoveanu, în persoana Valeriei Mitru ( mai tânără decât Maestrul cu 40 de ani) fosta sa secretară, din vremea în care acesta asigura directoratul cotidianului “Adevărul”. La 61 de ani, Mihail Sadoveanu s-a căsătorit cu aceea pe care o adora și care i-a rămas alături până în anul 1961, anul decesului prozatorului. Îndrăgostit ca un adolescent, a scris un volumaș de versuri intitulat DAIM (“Domniței Adorate a Inimii Mele”), acesta fiind tipărit postum, în anul 1980. Versurile erau slabe, interesând mai curând ca document psihologic, ilustrând libidoul la zenit al unui bărbat înnebunit după trupul proaspăt al unei tinere. În privința Valeriei este greu de spus cât a contat prestigiul scriitorului și cât bărbatul ca atare, în decizia ei de a-i deveni soție. Ajuns încă din timpul vieții un adevărat clasic, Mihail Sadoveanu este autorul unei opere care însumează circa 100 de volume. Romancier, nuvelist, ziarist, s-a impus prin scrierile sale cu tematică istorică și cinegetico-turistică, viziunea predominantă fiind una precumpănitor tradiționalistă, iar limbajul utilizat amintind (parțial) de vechile cronici medievale. Este creatorul unui lexic voit arhaic, care la o cercetare de specialitate mai atentă, este alcătuit din multe cuvinte de origine slavă. Paseist, cu accente umanitariste incontestabile, Sadoveanu nu avea încredere în modernitate, în care bănuia semnele unei degenerări. A fost interesat de lumea țărănească, dar mai curând de pe pozițiile turistului care se abate o clipă din drum, lăcrimează ceremonios, după care pleacă imediat, gândind că niciodată nu va mai reveni. Țăranii și muntenii săi sunt în general firi simple, psihologii rudimentare, dominate de instincte , supuși unei cosmogonii unice prin vechimea și inflexibilitatea ei. Romancierul a fost comparat cu polonezul Sienkiewicz, dar i-a lipsit suplețea stilistică a laureatului Premiului Nobel. Și totuși, “Frații Jderi” sau “Neamul Șoimăreștilor”, conțin multe pagini care rezistă timpului, iar “Creanga de Aur” sau “Zodia Cancerului” mențin la o cotă onorabilă, standardele genului. Sadoveanu a fost un împătimit al vânătoarei și pescuitului, iar descrierile sale despre diferitele regiuni ale (cu precădere) Moldovei, sunt (multe dintre ele) remarcabile prin picturalitatea lor naivă și proaspătă, cititorul având impresia că urmărește o expoziție fascinantă a icoanelor pe sticlă. Dar nu e o lectură care să te mențină în priză multă vreme, deși admiți că ai de-a face, cu un maestru al culorilor lingvistice. Și aceasta, pentru că proza lui Sadoveanu este lentă și relaxantă, precum apele necuprinse ale somnului. Nu plictisitoare, ci- fără tensiune, fără nerv, fără miza de a-l mitralia pe cititor, cu succesiuni neobișnuite de episoade. Este monumentală, impunătoare ca un răsărit în munți, dar suflul se pierde repede, pentru că este o creație greu compatibilă cu sensibilitatea și mizele omului modern. O proză care a devenit un tabuu didactic multă vreme și temei pentru alimentarea sentimentului național . Ca om, prozatorul a fost credincios doar interesului propriu, jonglând cu convingerile și cu ideologiile, la fel de senin și de lipsit de remușcări, de la început şi până la finalul existenţei. Viața-i privată (exceptând scurta perioadă în care asupra lui s-au abătut fulgerele legionare) a fost prosperă și stabilă. Drama de a-i fi fost arse cărțile în piața publică a fost (incontestabil) mare, dar șansa și excepționala sa capacitate de adaptabilitate, l-au remontat rapid. Cu siguranță, Sadoveanu nu a fost un geniu literar, dar rămâne un foarte important scriitor român.
Cristian Sandache
