Drama genialității

Nimeni altcineva nu putea fi părintele lui Mîșkin, decât FEODOR DOSTOIEVSKI ( 11 noiembrie 1821- 9 februarie1881). Romanul ”Idiotul” este o capodoperă din toate punctele de vedere. Dar ceea ce impresionează cel mai mult este desenul psihologic , pe care viziunea dostoievskiană o creionează, cu o finețe impecabilă. Scriitorul (el însuși suferind de epilepsie) poate fi considerat un fel de scafandru , care a știut să sondeze adâncimile psihologiei umane, reușind de fiecare dată să aducă la suprafață , semnificații care scapă frecvent spiritelor comune. Mîșkin va fi în în cele din urmă, pensionarul unui sanatoriu de alienați. Dar chiar dacă în planul aparenței el va fi învins, rămân ecourile acestei inocențe neverosimile, greu de înțeles și de acceptat, ca și cum, o vreme, un înger pribeag a trăit în mijocul păcătoșilor, diafan și luminos…
Considerat de către o parte a vocilor criticii literare, drept cel mai important prozator al tuturor timpurilor (din întreaga literatură universală) Dostoievski a avut o existență asemănătoare multora dintre scrierile sale. Sărăcie, șocuri existențiale, receptarea acută a Morții (care l-a privit de câteva ori în ochi, inclusiv prin intermediul unui pluton de execuție, de care a scăpat în ultimul moment), experiența traumtizantă a închisorii (efectuată în condiții de maximă apăsare psihologică) și mai presus de toate- dorința mistuitoare de a afla desăvârșirea etică. Marile sale romane sunt simfonii copleșitoare , creatoare de personaje cu disponibilități sufletești și mentale diverse, scrieri de maximă adâncime psihologică, imposibil de încadrat într-o unică formulă. Dostoievski a reușit să fie în capodoperele sale, când tradiționalist grandios, când psihanalist dotat cu flerul de a evidenția monstrul și îngerul din om, or abisal cunoscător al celor mai deconcertante formule mentale. A conceput pagini de filosofie vie, prinse ca într-un chihlimbar în textele sale literare, a demonstrat polifonia perpetuă a omului , ca o expresie a căutării perfecțiunii divine și a incapacității de a o atinge, pentru că damnarea însoțește din leagăn până în fața Judecății supreme, fiecare trestie gânditoare numită individ.
Dominați de impulsuri contradictorii, oamenii din scrierile dostoievskiene pot interpreta roluri de îngeri sau de demoni, sunt capabili de reflecții deconcertante prin profunzimea lor, unici prin capacitatea radicală de a se revolta , de a iubi și de a ierta. Opera lui Dostoievski reprezintă și o colecție de tipuri psihologice de neocolit, pentru oricine dorește să se edifice cât de cât, asupra complexității mentalității rusești și a evantaiului manifestărilor sale spectaculoase și tragice. O categorie aparte o vor alcătui eroii dosoievskieni obsedați de ideile utopice, universaliste, menite a elibera întreaga umanitate de sub controlul opresiunii și ignoranței. Personaje de un idealism debordant, scăpărător, acești eroi moderni pot fi considerați și posibilii teroriști de mâine, cei aflați la originea marilor carnagii ale Istoriei. El însuși bântuit în tinerețe de duhul revoluționar-anarhic, care plutea în aerul apăsător al unei societăți rusești de o rigiditate sufocantă, scriitorul i-a înțeles cel mai bine pe acești oameni lipsiți de orice formulă a instinctului de conservare, adevărate idei purtătoare, care în numele libertăților oferite confraților lor, nu vor ezita să recurgă la armele teroarei și ale uciderii. Foarte rusești și totuși atât de copleșitor general-umane, personajele acestea care poartă pe umerii lor durerea lumii și speranțele unor generații viitoare, sunt de o complexitate inegalabilă în literatura universală. “Demonii”, “Crimă și pedeapsă”’, or “Frații Karamazov”- sunt tot atâtea exemple romanești în care acești eroi trăiesc și suferă, acționează și cugetă, în aceleași tipare ale intensității lor existențiale. Revoluționarii anarhici, teroriștii în devenire, cei pentru care fericirea universală se poate obține doar recurgând la gestul lui Herostrat (marele incendiator din antichitate) sunt proiecții ale unei anumite psihologii rusești specifice, ale viziunii dostoievskiene și ale dilemelor cu care umanitatea se confruntă. Crima nu poate fi invocată drept circumstanță atenuantă, decât în cazul legitimei apărări și din această perspectivă am putea admite, că acești eroi dostoievskieni devin apărătorii legitimi ai propriilor destine amenințate de distrugere, prin plasarea lor într-o lume care nu doar că îi respinge, dar care ar dori să le modifice modul fundamental de gândire și de a-i anihila astfel, odată pentru totdeauna. Dostoievski nu-și face niciodată iluzii, pentru că el însuși se vindecase de ele, după tragicele experiențe personale prin care trecuse. Dar nu se va putea elibera niciodată de neliniștea lui specială, de puzderia de întrebări chinuitoare care-l bântuiau. Era individul capabil de a deveni stăpânul propriului său destin? Cât reprezenta în această alchimie a fiecăruia dintre noi, voința proprie și gradul de intervenție dumnezeiască? Era societatea rusă, vrednică de a se mântui vreodată, din ghearele ignoranței și ale cruzimii arbitrariului dezlănțuit? Paradoxul dostoievskian vine și din faptul că (în pofida lucidității sale excepționale) el va deveni în cele din urmă un adept al unei slavofilii, pe care nu o va mai abandona până la moarte, admițând (printre altele) că Rusia avea o menire aparte în istorie, iar specificitatea spiritualității sale (atât de contradictorie și de fascinantă, în egală măsură) o distanța clar de specificul Occidentului european. Dostoievski a fost un extraordinar sciitor de valoare universală, un deschizător de drumuri și un înnoitor fără pereche al literaturii, dar în egală măsură, poate fi considerat și un adevărat profet al spiritualității ruse, un om care a înțeles foarte bine complicatul mecanism al psihologiei poporului său, dar pe care și l-a asumat până la sfârșitul vieții. Rusia s-a aflat întotdeauna în conștiința și în sufletul său, determinându-i modul de a gândi și (mai ales) de a scrie.
Cristian Sandache

Facebook