Pe 11 noiembrie 1995, CORNELIU COPOSU pleca Dincolo, generând o emoție colectivă neobișnuită. Se întâmpla într-o Românie care în decembrie 1989, îl privise cu o cvasitotală ostilitate. Puțini îl apreciau așa cum merita. Cei mai mulți i-au batjocorit fizionomia macerată de ani lungi de suferință și l-au acuzat de toate ticăloșiile posibile. O propagandă ticăloasă găsea un teren fertil, în mijlocul unui popor îndobitocit informațional și emoțional, de către deceniile unui regim care folosea minciuna și învrăjbirea dintre oameni, pentru a se perpetua cât mai mult la putere. Corneliu Coposu a generat foarte multă ură, pentru că nu era plămădit din aluatul politicienilor zilei, a învârtiților postdecembriști. Era unul dintre ultimii reprezentanți ai unei Românii care pierise în închisori, fusese torturată sau exilată. Ardeleanul înalt și corpolent de altădată, ucenicul fidel al lui Iuliu Maniu, era acum o cruce vie, care răspândea în jur, o lumină de o căldură neobișnuită. Bătrânul care petrecuse 18 ani în închisori (dintre care 8 ani în completă izolare), juristul sclipitor care reînvățase să vorbească după ce ieșise din Infernul concentraționar, a rămas până la moarte- demn și senin, ca un brad pe care furtunile nu l-au putut niciodată încovoia. Din punctul său de vedere, Coposu a avut adversari politici și niciodată dușmani. Pentru el- în politică încă se mai punea preț pe respect, fair-play și onoare. A fost un patriot român sincer, căruia i-au displăcut manifestările șovine, naționalismul strident, suburban. Moartea lui a lăsat România nespus de săracă în privința adevăratelor modele. Prea târziu, cei care nu oboseau să-l batjocorească, au înțeles că mai pierea ceva, din țara care ar fi putut să fie. Când suntem astăzi martorii celei mai penibile viermuieli pe care scena politică românească o poate oferi, când ne întrebăm ce blesteme trebuie să plătească această națiune, pentru a avea în fruntea ei atâția gușați ideologici, atâtea lepre calificate, atâția guzgani de câmp care se cred vulturi imperiali, să ne gândim o clipă la amintirea lui Corneliu Coposu. La ce ar fi putut deveni România și oamenii ei, (în primul rând sub aspect moral), dacă politicieni precum Seniorul Ardelean- ar fi devenit nu excepții- ci- prezențe frecvente. Fie-i amintirea binecuvântată!
Cristian Sandache
