Doi ani (1941-1943) i-au trebuit lui NIKOS KAZANTZAKIS (1883-1957), pentru a termina de scris capodopera sa „ALEXIS ZORBA”. Trăia într-un fel de semiclandestinitate, pe o insulă grecească pârjolită de soare, într-una dintre etapele sale creative în care prefera să mânânce doar măsline sau pâine de țară și să dea pe gât, câte un pahar cu lapte de capră. Dar erau zile întregi, în care scriitorul nu se hrănea decât cu struguri sau smochine. Niciodată nu fusese un gurmand și cei care-l cunoșteau erau mirați de aspectul său aproape ascetic, semănând cu o statuie neșlefuită din lemn. Ochii înfundați în orbite ascundeau o lumină întunecată, dar de o intensitate neobișnuită. Zorba existase în realitate, cândva, un uriaș de o seducătoare primitivitate, o adevărată comedie umană ambulantă, care reapăruse în gândurile scriitorului după ani , bătându-i într-o noapte în geam, cu degete invizibile. Îi poruncise să nu-l dea uitării, tocmai pe el, acea făptură mustind de viață, simbol al grecului arhetipal, cu marile sale calități native și defectele corespunzătoare, pentru care nu te puteai supăra niciodată deplin pe el. Și cartea a fost publicată inițial în 1946, fiind ecranizată în anul 1964, bucurându-se de un ecou internațional remarcabil, deși, cei mai indignați au fost grecii conservatori și Biserica, cele două tabere considerând că atât cartea, cât și filmul- ar fi prezentat națiunea greacă, în formule minimalizatoare. Kazantzakis are un stil pe cât de seducător, pe atât de accesibil și filosofia lui de viață izvorăște direct din comportamentul personajelor, atmosfera locurilor, judecățile dominate de bunul simț comun, cu nimic mai prejos de multe ori, față de prețioasele (și plicticoasele) sentințe cu iz filosofic. A fost plămădit Zorba, unul dintre cele mai complete personaje ale literaturii universale, acest Ulise modern, lipsit de emfază, care împrumută ceva și din spiritul lui Nastratin Hogea. Zorba este o minune de om, tocmai pentru că rămâne OMUL adevărat, în toate situațiile și în toate ipostazele. Un bărbat incandescent, care sfidează trecerea anilor, își trăiește patimile fără jenă, nu ezită să profite de toate oportunitățile pe care viața i le oferă, pentru a se refugia (totuși cu măsură) în băutură și (cu totul intens), în muzica magicului său santuri , atunci când simte că Moartea și norii deznădejdii îl înconjoară. Dar mai ales- are puterea de a râde de propriile sale limite, ca un adevărat învingător. Până și cele mai dureroase eșecuri se pot transforma în savuroase povești de viață, dacă spiritul îți rămâne fosforescent și sufletul de copil. Prin condeiul lui Kazantzakis (scriitorul care a visat să ia Premiul Nobel, dar l-a ratat în câteva rânduri la mustață, deși a fost nominalizat) omul obișnuit redevine partenerul eroilor antichității, având ca arme doar umorul și naturalețea. Cel mai tradus scriitor grec al secolului XX , ne transmite astfel drept moștenire, un personaj care semnifică pe fond- geniul nativ al poporului său.
Cristian Sandache
