Citeam o știri conform căreia Marcel Boloș a refuzat nominalizarea pentru Ministerul Cercetării, invocând faptul că nu are toate datele necesare pentru a putea fi performant și nu dorește să fie o povară pentru partid. Tot Boloș a refuzat să candideze și la parlamentare, motivând că este și preot și nu ar dori să se implice în activitate parlamentară.
Câți politicieni mai au puterea să facă așa ceva? Câți își recunosc limitele? Câți au înțelepciunea să știe unde să se oprească?
Îmi amintesc un dialog avut cu doctorul Ion Vasile. În timp ce discutam despre locurile de baștină a apărut la televizor informația că Ciolacu, fostul său băiat de casă, care l-a trădat și alungat din partid după ce l-a propulsat prefect interimar, ar deveni vicepremier. Nu un secretar de stat. Nu un șef de agenție. Nuuuu…vicepremier fără portofoliu, ca să evite comisiile parlamentare. Instinctual l-am întrebat pe doctor: Cum de nu ați fost măcar ministru la Sănătate? Sunteți un medic bun. Sunteți un politician care a câștigat mereu alegerile cât a condus organizația. Ați avut puterea să o faceți! Erați în cercul președintelui Iliescu….
Știi …, mi-a răspuns în timp ce-și mângâia barba roșiatică …am fost ucenicul lui Pesamosca, iar profesorul zicea …orice margine are și o limită….
Da. Cred că este extraordinar să știi unde să te oprești. Așa că îl apreciez pe Boloș. Oricum, ceea ce s-a întâmplat cu cu acest Ministerul Cercetării seamănă cu un pamflet al lui Geo Bogza despre miniștrii. Anterior prozei proletcultiste și a minunatelor reportaje, enigmaticul și pliabilul Geo Bogza a scris și câteva texte pe care el le numește pamflete. Nu sunt umorale precum pamfletele lui N.D. Cocea, nici anatematizante ca cele ale lui Arghezi, dar au nuanțe de pamflet și sunt colectate sub acest titlu. Dacă îmi amintesc bine, primul dintre pamflete ironizează setea ministerială a unor politicieni. Scrie Bogza că atât de febril și-a dorit un politician să ajungă ministru, încât odată așezat în cabinet a închis ochii și murmura în delir, pătruns de plăcere: sunt ministru, sunt ministru, sunt ministru, sunt ministru…. Nu era Roman. Doar un înaintași de-al lui, care ar fi acceptat orice portofoliu, doar să fie ministru, cu riscul de a se face de poveste, ca demisionarul ministru Roman.
Boloș, un om capabil, care a dovedit că poate face treabă excelentă în alte poziții ministeriale, a refuzat, recunoscând că nu i se potrivește locul. Roman, nu.
Rămâne de văzut ce personaj mediocru va mai scoate partidul din joben. Un făcăleț, vorba lui Bogza, un combinator disperat după funcție.
Sunt atât de mulți cu scris de sacagiu, dar flămânzi după leafa și puterea de ministru, că refuzul lui Boloș, îi face să viseze cu ochii deschiși murmurând …vreau ministru, vreau ministru ….
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Blăjani – file de monografie
Recuperări istorice
Cuvant despre Cer
Fascinația rostirii
