Cum este și firesc, am vorbit de sute de ori de pe soleea Bisericii Sfântul Apostol Andrei. Am avut multe lupte în încercarea mea de a fi clar în ceea ce spun. Nu vorbeam de la mine, vorbeam din Sfânta Scriptură, iar responsabilitatea vestitorului e colosală. De cele mai multe ori provocarea cea mai mare a fost această.. Trebuia să mă ridici la înălțimea temei și misiunii de a vesti Evanghelia.
Mulți ani însă, duminicile în care am vorbit despre vindecarea orbilor au reprezentant provocări mult mai mari, decât celelalte duminici.
Am trecut o perioadă scurtă, ca profesor, pe la Liceul pentru Deficienți de Vedere. Unul dintre elevi m-a întrebat de ce Dumnezeu a hotărât ca el să fie orb. Sigur, puteam găsi răspunsuri, unele chiar biblice. Am tăcut. L-am luat în brațe și am tăcut. Nici el nu cred că voia un răspuns. Voia doar să-mi arate suferința sau chiar revolta lui. Oricum, m-a întrebat o dată și atât. Trăia vesel alături de ceilalți colegi, care nu mi-au pus acesta întrebare, deși, sunt sigur, că-i frământa.
Ne-am obișnuit unii cu alții. Eu m-am obișnuit cu nevoia lor de mă pipăi, iar ei s-au acomodat cu gândul că la ceea ce îi doare cel mai tare nu pot răspunde. Nu a fost ușor începutul acestei prietenii. Primele nopți mi-am visat apropiați orbi, iar apoi simțeam propria-mi vedere ca pe o infirmitate în fața lor, cei care se descurcau cu mai puțin. Eram străin în comunitatea lor. Așa mă simțeam și am rămas mereu marcat de cei doi ani cât am predat nevăzătorilor.
Pe lângă această experiență, la predica din duminicile cu orbi, elanul compătimirilor și zelul istorisirii vindecării mi-a fost atenuat de prezența unei femei oarbe la slujbe. Stătea mereu în primul rând, de parcă voia să vadă.
Nu era oarbă din naștere, dar un diabet o lăsase fără vedere. Venea duminică de duminică la Biserică, adusă de soț. Îngrijită excelent, doamna oarbă îmi era mereu piedică în calea elanului. Nu știam ce gândește atunci când vorbeam despre suferința orbilor. Ce știam eu pe lângă ea. Nu știam ce simte când istoriseam cum au fost ei tămăduiți de Iisus. Nu era oare ea tot în fața lui Iisus?! Nu venise ea la Biserică?! Nu venise din credință?! Evident că da, dar …rămânea fără vedere.
M-aș fi așteptat ca istoriile biblice cu orbi, să nu-i facă bine. Pentru ei finalul a fost fericit. Ea rămânea la fel. Aproape că îmi venea să vorbesc despre un sfânt din calendar, sărbătorit în ziua respectivă și să evit minunile vindecării. În cele din urmă vorbeam, dar cu gândul la neputința de a aduce lumina ochilor. La gândul că vorbele mele mai mult amărăsc decât bucură.
Nu știu dacă a fost așa. Părea pe deplin împăcată cu starea ei. Credința mă face fericită, îmi spunea. Am tot ce trebuie! E bine! Și zâmbea larg….
Ce avea în suflet, de fapt, nu am aflat atunci, iar acum e prea târziu. Covidul a răpit-o. Avea diabet. Azi, la duminica a XXXI – a după Rusalii, am fost doar cu orbul din Ierihon, orbul meu nu mai era….
