Reciteam din Evanghelia pe care o port cu mine, textul care urmează să fie rostit astăzi din fața Altarelor.
A venit iarăși vremea orbului din Ierihon …să vadă. Ochii orbului văd lumina lumii de atunci, lumina vieții lui. Iisus îl scoate din întunericul existenței cotidiene, care-l făcea străin de locul unde trăiește, de chipurile care-i trec prin față, de culoarea obiectelor pe care le atinge, de succesiunea zilelor și nopților. Ziua și noaptea orbului erau una. Cerul nu avea stele, nu avea nici soare.
Așadar, Iisus trecea prin Ierihon. Era cetate a evreilor. Astăzi orașul din preajma Iordanului se află în Palestina.
In zona Ierihonului străbătută de Iisus era mulțime multă, era zarvă mare. Îl așteptau, voiau să primească de la Iisus ceea ce aveau nevoie. Lumea de atunci era ca cea de astăzi. Oare nu e are rugăciunea de cerere genunchii cei mai tociți?! Are! Mulțumirea ….
Deși se asemănau după limbă și port, cei adunați în preajma lui Iisus aveau așteptări individuale. Câți oameni, atâtea gânduri.
Evident, nu, nu cereau toți … materie, așa cum cerea zilnic orbul cerșetor. Nu cereau toți milă, deși cine nu are nevoie?! Nu cereau toți izbăvirea, pentru că nu credeau toți cei care se aflau în mulțimea în divinitatea lui Iisus.
Unii erau doar curioși, alții …ispititori, iar alții căutători si Scripturilor.
Varietate umană mare în rândul celor care veneau după Domnul. Iisus știa și le știa gândurile. Simțea ostilitatea unora, falsitatea altora, suspiciunea mai-marilor, dar și căutarea sinceră. Erau, desigur, și suflete ferme, care nu gândeau și nu cereau izbăvire cu jumătate de gură. Credeau și din credință îl urmau pe Iisus.
Deci, o mulțime care semăna…și totuși era atât de diferită, când era analizată individual. Oameni cu vederi mai adânci sau mai slabe asupra existenței, cu gânduri clare sau obscure, cu lumini aprinse de speranța întâlnirii cu Iisus, sau cu bezna respingerii fără cercetare. Poziția negării era atât de mult lucrată anterior la sceptici, încât nimic din ce ar fi făcut Iisus nu ar fi declanșat lumina din sufletul lor.
Prin praful lăsat de atâtea picioare de vârste diferite, care cărau cu ele cugete neuniforme, s-a auzit un glas puternic, un glas care reclama urgență, un strigăt mai motivat decât toate, o voce care venea din străfund, venea din durere adâncă:
– Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!
Își luase întâi de toate informații de alții, cel care striga. Era orb. Nu putea afla nemijlocit, fără ajutor. Auzea freamătul straielor, vocile, pașilor. Nu era destul. Avea nevoie se călăuză, care să-i tălmăcească momentul. Și-a întrebat frământat semenii despre ceea ce se întâmplă.
Cerșea la drumul mare sărmanul. Șanse mai multe să trăiască de pe o zi pe alta. Cerșea, dar era și la curent cu ce se întâmpla. Auzise multe. Nu rata ocazia să provoace mila celor care treceau. Era flămând și sărac. Avea dreptul să o facă. Totuși, când a trecut Iisus a simțit altceva, de aceea a întrebat mai apăsat cine trece. Iisus din Nazaret, i-au spus cei din mulțime. E Iisus!
Da, și Iisus trecea tot pe calea principală. Nu avea nimic de ascuns. Venise să facă lumină în vieți și suflete.
Șansa unică a orbului. Trecea Iisus. Cum să tacă în așa clipă?! Cum să nu se facă auzit?
– Fiule al lui David, miluiește-mă! a repetat cu voce mai tare.
L-au dat ușor la o parte cei din mulțime, așa cum facem toți crezând că primul drept de a fi undeva și de a primii, îl avem doar noi. Și apoi…el era pierdut deja, era tarat, pentru ce să mai încurce lumea care chiar avea o treabă cu Iisus. Probabil nu l-au îmbrâncit, așa cum facem noi uneori. Doar Iisus le vorbea despre bunătate, nu?! Dar l-au îndepărtat ușor și i-au cerut să nu mai strige. Ce putea să-i de Iisus mai mult decât îi dădeau ei, când treceau pe lângă el. Pomană ar fi primit de la ei, însă acum nu era loc de el, cel pierdut. Era vremea lucrurilor importante, adică vremea lor, a tuturor celorlalți.
Însă forța strigării a doua i-a ajuns lui Iisus în suflet și a poruncit să-l aducă la El. Un orb nu are echilibru, dar îl văd cât de bine s-a ținut pe picioare, când a auzit chemarea. Era momentul lui, iar vederea i-a venit din clipa chemării. A știut că dacă merge la Iisus deschiderea ochilor trupului e o …formalitate, deoarece el avea acum lumină în suflet. Vedea deja calea izbăvirii de întuneric. Deci, fără să-i pună în dificultate fizică pe cei ce urmau să-l ducă la Iisus, a mers în fața Lui.
– Ce vrei să-ți fac? a întrebat Iisus.
– Doamne, să văd!
– Vezi! Credința ta te-a mântuit.
Spuneam că el vedea deja în sufletul lui, iar acest dialog nu a fost decât o confirmare a vederii. Pentru a întări imaginea vindecării prin credință, Evanghelistul Luca nu amintește alte gesturi materiale făcute de Iisus. Dialogul a fost de ajuns! Orbul, în sufletul lui, avea deja lumina, vedea. Apropierea i-a deschis și pleoapele, să-și privească Binefăcătorul în ochi.
Imi place și mă cutremură acest dialog scurt. Lucrurile mari nu se fac cu vorbă multă, se fac cu credință multă. Credința îl vindecase pe orb. Iisus nu vindecase un suflet îndoielnic, ci unul decis, limpede, pe deplin motivat în cererea lui. Orbul nu era căldicel. Orbul ardea. Deci, a fost colaborare cu Iisus. Nu a fost un dar forțat, risipit unui suflet … flasc. Orbul a simțit momentul vieții lui și a luptat cu toată credința să nu-l piardă. Nu s-a diluat în povești, scuze, amănunte. Doar a spus că crea să vadă! Și în modul cel mai natural, Iisus i-a zis: Vezi!
Nici Iisus nu l-a certat, nu l-a interogat despre cauze bolii și despre trecutul lui. Nici nu a vrut să le arate celorlalți, din vorbe, ce lucru minunat face. I-a spus: Vezi! Și aceasta a fost tot!
Cred – și acest dialog îmi reconfirmă – că atunci când vrem să facem bine – sau mai bine zis, dacă vrem să facem bine cu adevărat – nu trebuie să descoasem mai mult decât e necesar. Cred că nu trebuie să fim …birocratici, când ajutăm. Faci și atât! Clauzele?! Iau din lumina binelui. Sigur, tot bine este dacă isprăvim de făcut ceea ce trebuie să facem, pentru a schimba soarta sau minutul cuiva. Dar …cu cât mai direct, cu atât mai bine! Cu cât mai puțin umilitor și de pe poziție de superioritate, cu atât mai frățește. Și aici Dumnezeu a tratat frățește omul. Noi de ce nu ne tratăm astfel semenii?!
În Evanghelie scrie că Iisus a poruncit să-l aducă la El. Da. A poruncit, dar nu ca un stăpân al miracolului. Dacă poruncea ca un stăpân, nu ar fi adăugat credința ta te-a mântuit! A poruncit cu setea binelui care deja lumina mintea și sufletul orbului. Totul devenea urgent. Credința acestui orb îl îndreptățea să nu mai aibă nici măcar o secundă de beznă. De aceea a poruncit Iisus! Simplitatea dialogului ne-o dovedește.
Deci, orbul e vindecat iarăși! A îndrăznit, a vrut, s-a luminat! Orbul e vindecat an de an. Ne rămâne nouă, celor care i-am fost alături și în anii trecuți,- sau poate e prima dată când auzim textul de la Amvon-, să vedem cum mai stăm cu vederea și cât de …obscur ne este sufletul. Ne-am mai luminat de când am auzit ultima dată textul evanghelic? Rămâne să medităm asupra luminii care este în noi, o lumina care nu poate fi orbită de miile de preocupări materiale – inclusiv prețul electricității.
Oricum, să știți că lumina din noi se vede pe chipul celor din jurul nostru. Pe chipul lor e oglinda luminii noastre. Să mai știți că lumina din noi dă bucurie și sens vieții. Când o avem, o simțim și noi și cei de lângă noi. Ne bucurăm să trăim și știm pentru ce trăim.
De ce nu am avea lumină în noi? Dacă un orb a trăit lumina, noi, cei care vedem, de ce am trăi în neguri?! Haideți să avem lumină și să aprindem lumină în jurul nostru!
Să aveți lumină și lumina vă va bucura!