Comoara din Lapoș

Șoseaua și-a găsit drum printre sate, ocolind micile dealuri care sunt între Buzău și Prahova.

Ce pot reprezenta ele într-un județ care are Valea Prahovei? Dar, fie de nevoie, fie din curiozitate,  drumul care duce de la Urlați la …Valea Unghiului ( ce pedeapsă matematică s-a abătut peste acest sat să-l cheme așa? ) este destul de circulat.

Sate dese, mașini multe, curbe destule. Nu prea ai timp să întorci capul. Cu toate acestea, la Lapoș, undeva printre copacii desfrunziți de ger, se zărește o turlă de lemn.

Am semnalizat și am urcat micul povârniș care duce la Biserică. Am descoperit o bijuterie. Da, Dumnezeu locuiește și în spații mici, nu le părăsește, chiar dacă trendul este astăzi edificiul monumental.

Am trecut pe sub clopotnița de lemn, cu scări lustruite de atâtea drumuri. Simt că acolo, la cum e satul, clopotul bate mai mult într-o limbă.

După ce am aruncat un ochi, fără să-mi vină ideea să verific dacă clopotul are ceva date inscripționate, am intrat în curta bisericii. Locașul de cult, de lemn și cu șindrilă cariată, de parcă-și așteaptă doctorul să-l scape de necaz, este luat în brațe de zeci de morminte, care-i stau ca niște rădăcini de jur împrejur.

Și dacă ar vrea să fugă la vale odată cu zecile de alunecări de teren, morții l-ar propti și l-ar ține în mijlocul lor, pe deal.

Deci, nu ar face Biserica ce vrea, pentru că acolo fiecare familie și-a adus pe câte cineva să-i stea de pază. Cruci mai vechi și mai noi, pui de cruci sau construcții ieșite din betonieră, stau și amintesc cine și din ce familie este trimis de acasă să țină bisericii de grijă și de urât. Cum numărul celor duși de fiecare familie din sat în curtea bisericii diferă și locul încercuit cu pietre date cu var alb are mărimi diferite. Nu sunt egale mormintele și nici nu au geografii precise, așa cum sunt cele de oraș. Sunt ca niște granițe de țări, care au ținut cont de număr, de munți și de văi. Au o geometrie a veșniciei, care diferă vizibil de precizia construcțiilor actuale din jurul locurilor de veci.

Deci, așa este la Lapoș. Între morminte de piatră, care trebuie să spună peste secole cine se află acolo, stă bisericuța de lemn, despre care aminteam. Mică, dar totuși mare, stă încinsă cu un brâu de lemn – doar la pronaos, naos și altar, pridvorul fiind căptușit cu lemn când oamenii au devenit mai mulți – și înfruntă timpul.

Internetul spune că are hramul Sfântul Gheorghe și că e din 1823. Deci, la anul face 200 de primăveri de când e acolo, în deal.

E o comoară această biserică. Tot mai rar ne încumetăm să facem din lemn ceva. Zidul și fierul-beton sunt astăzi materialele preferate. Lemnul …nu mai este nici pe picior, dar în gatere și la uscat. Oricum, noi, românii, în ultimii ani am cam ras tot ce stătea drept. Fie am exportat, fie am ars. Paradoxal, lemnul îl ardem, și facem mobila și podurile din pal. Dar pe vremuri nu era așa. Dacă nu mă credeți, întrebați bisericuța din Lapoș.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și