Prahova este din ce în ce mai interesantă. Nu mă refer la Valea Prahovei, ci la zona cramelor, unde cultivarea viței de vie devine mai mult decât o afacere strict agricolă. Crește și reînvie o lume a conacelor și cramelor care, pe lângă vinuri, oferă spații confortabile de relaxare. Prin această zonă, undeva, spre Tisăul sau Cislăul de Buzău, se află și satul Sângeru.
În centrul satului se află un muzeu al …generozității. Spun că este un muzeu al generozității, pentru că a ieșit din pană de poet. E greu să trăiești din scris, chiar și atunci când ești autor consacrat. E cu atât mai greu să naști și să întreții un spațiu cultural atât de vast.
Am trecut pe la Sângeru în zi de duminică, după amiază. Conacul care găzduiește muzeul avea porțile de lemn larg deschise. Am intrat, am vizitat. Sute de sculpturi de piatră sunt așezate, cu rimă albă, pe un covor încă verde, deși e iarnă. Zidurile de piatră țin umbră și rouă, deci iarba poate crește fără grijă și fără să-i pese de anotimpuri.
În laturile primei curți, pe unde nu sunt garduri, sunt două clădiri. Nu-s la origine nici șure, nici saivane și nici magazii, Au devenit însă adăposturi pentru un atelier de piatră, al artistului George Apostu și un spațiu de depozitare pentru budane negre și mari, care aduc aminte de meșteșugul vechi al dogăritului.. În fundul primei curți, o altă clădire din piatră, e simeză pentru alte pietre trecute prin daltă.
Aceasta este prima curte. Ai impresia că e totul și că Biserica din spate face parte din alt spațiu.
Nu e deloc așa. Urmează un nou spațiu, format din viu și piatră.
O gradină zoologică miniaturală, în care niște căprițe pitice cerșesc atenție de răsună pietrele, se întinde ca un naos, înaintea curții bisericii aflate încă în construcție.
Aici, în acest spațiu, poetul își găsea rimele mai bine, a ținut să ne spună cineva care a apărut și s-a oferit, cu multă amabilitate, să ne facă ghidajul.
Nu am zăbovit mult, pentru că nu știam prea bine cum să reacționăm. Nu știam exact dacă nu cumva deranjasem, deoarece, deși e muzeu, eram într-un spațiu privat. Am aflat cu această ocazie că acolo sunt rădăcinile poetului Lucian Avramescu, că bunicul său a fost primar liberal vreo 20 de ani și că a fost luat de comuniști din conacul lui de piatră și dus la Canal, la reeducare. Am mai aflat câte ceva despre etapele edificării construcțiilor și muzeului, despre dragostea poetului pentru copii, motiv pentru care, între pietre adusese zona zoo, dar și despre planurile mari, dar închise în criptă, odată cu moartea poetului, survenită la vârsta de 73 de ani, după ce a trebuit să ducă ca un Sisf, greutatea unei boli neurologice foarte rare.
Cu timiditatea încălcării unui spațiu intim, am întrebat cine întreține totuși muzeul. Familia poetului, ni s-a răspuns ghida.
Nu-i plăceau politicienii poetului. Mereu spunea: Nu accept ajutorul nimănui, pentru că nu vreau să văd politicieni uscându-și izmenele pe gardul meu!
Bun sfat și bun lucru, muzeul acesta! Fie-i liniștea deplină poetului, aici la Biserică, unde se odihnește de grija slovelor și de chinul pietrelor!
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
