De pe prispa casei, când și când, se aude un foșnet de frunze care nu seamăn cu altele. E ca un vaiet care se întețește sau se lasă, atunci când te apropii și cauți să găsești vreo vietate prinsă în ghearele suferinței. Ciudat sună frunzele plopilor uneori, dar ce să le faci?! Atâta vreme cât nimic se vede la fiecare cercetare, te gândești că plâng și ei de bătrânețe săracii, deși …nu par avea a mai mult de vârsta unui om aflat încă în putere.

Enigma plopilor care se vaită rămâne de nedezlegat, deși auzisem, ca prin vis, de ceva vreme, o poveste care ar avea noimă, dacă ar fi adevărată. Cel care o spunea și o mai poate spune, pentru că mai trăiește încă, amintea doar ca un ecou de departe, la un priveghi lung, după obiceiul locului, că pe acolo fusese cândva un blestem. Așa e la priveghi, oamenii își amintesc de toate cele … și nu pleacă până nu-i scos mortul din casa. Nu-l lasă pe cel mort singur. Mai vorbesc cu el, mai glumesc își mai amintesc de cele îndurate, de isprăvile făcute, chiar și de păcate, uneori de păcate nu prea cuminți. Dacă nu a avut să-l spovedească preotul satului, o fac ei. Îi mai spun lui Dumnezeu câte ceva despre cel care tace întins, de parcă n-ar ști. Dar așa sunt oamenii, nu scapă ocazia să-i vorbească pe ceilalți. E drept că în fața mortului o fac altfel. Nu o fac ca atunci când nu ar auzi ce se spune lângă el și nu o mai fac nici cu patimă. Deplâng toți momentul, e drept, mai mult cu gândul la ei, decât la el. Oricum, câta vreme o mai duce cu zilele un bătrân în sat se tot gândește dacă vor veni oamenii la el la priveghi. Nu vrea să rămână singur, fără apărare, până ce, preotul îi pune în brațe cu lopata niște pământ, neamurile îi dezleagă mâinile și picioarele, groparii îi îndeasă pe cap căciula sau pălăria, în funcție de anotimp, după ce-l apucă de guler să-l ridice, de parcă ar avea o răfuială între el. După toate acestea, se aud sunetele glodului căzând peste cosciugul care sună a gol, în timpul bocetelor care mai mult cântă decât plâng a deznădejde.

Ajunsese la 97 de ani Moise. Aici, în sat, era printre cei mai tineri morți. Nu se grăbeau să plece și Dumnezeu îi ținea. Viața nu le era în grabă. Bătrânii au avut lumea lor. Nu era nimic spectaculos, doar o viață trăită între dealuri, în tihna pe care doar călătoria la oraș le-o mai agita cândva, când aveau copii de dus pe la școli. Apoi se așezau definitiv pe locul lor. Își mai aminteau doar de război, însă sub clapa coșciugului nu închideau prea multe. Micile amintiri din tinerețe se stingeau, furtișaguri nu erau, lumea nu se schimba de pe o zi pe alta. Deci, nu aveau prea multe de luat cu ei când plecau, de aceea nu o făceau în grabă și nici nici nu regretau mai mult decât ocolul caselor și nepoții.

Nici Moise nu regreta mai mult. Își făcuse de multă vreme groapa, undeva din sus de clopotnița bisericii. Avea vreo 70 de ani. Lucru neobișnuit pentru oamenii locului, care, așa cum spuneam, nu se grăbeau deloc să plece de pe aici, deși satul nu avea apă și le era tot mai greu să care cu spinarea din vale, unde oameni și căruțe stăteau încolonați, cu butoaie și găleți, să care prețiosul lichid. Vin aveau toți, dar apa a fost mereu o mare suferință.

Moise de apă nu ducea grijă, pentru că stătea la doi pași, dar cele veșnice și-a făcut griji din vreme.

-De ce te grăbești așa, unchiule ? îl întreba mereu o nepoată care-i era vecină.

-Ei, să fie acolo loc! Nu am văzut mort lăsat pe gard, dar lasă să fie totul făcut, să nu pice pe capul copiilor.

Dacă asta ar fi fost tot, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar de la o vreme tot umbla prin sat. Umbla prin sat cu o energie care părea din ce în ce mai stranie. Străbătea de câteva ori satul pe lung și, cel puțin o dată pe zi, trecea puntea peste malul prea mare pentru un firicel de apă adormit, și urca acolo unde oamenii spun că e Podul Fântânii, fiindcă mult râvnita apă, pe acel deal stă la suprafață, în timp ce peste tot în sat, în vale, lipsește ca-n Sahara. Urca mereu, fie vară, fie iarnă. Doar de o vreme, nu prea mai putea. Drumul, mai precis cărarea gloduroasă se rupsese de tot și trebuia mai mult să se cațăre decât să urce și nu-l mai țineau genunchii. Odată ajunsese acasă plin de noroi și-l cam certase nora cu care locuia și nu prea i-a mai ars de urcat.

E drept, nu s-a lăsat din prima. A dat roată pe partea cealaltă, pe unde era drumul satului, pe Hulă, dar panta abruptă l-a dovedit. Inima nu-i mai stătea în piept doar când privea în sus panta. De fapt, de drumul acela fugeau toți, oameni și dobitoace. Era un mare chin și-l ocoleau cât puteau, uneori cu preț de kilometrii și de drumuri la fel de desfundate, când se topeau zăpezile și intrai în noroaie până la gât. Peste tot în satul ăsta sunt noroaie care se prind zdravăn de ghete, ca niște șerpi care împiedică mersul, dar acolo e clisă, iar clisa aceasta a făcut mulți oameni mari. Pe unde mergeai și găseai câte un fiu al satului bine ajuns în viață, două vorbe își spunea, fără excepție. Îi era dor de dealuri și scârbă de noroi. Noroiul învinsese dorul și acum era bine, doar că mai avea câte un bătrân îndărătnic prin sat, care nu se lăsa dus, indiferent ce condiții i-ar fi creat. Nu dădea Blajaniul nici pe un palat.

În fine, Moise nu era singur. Fiul cel mic rămăsese acolo. Tata l-a ținut pe loc cu alintări meșteșugite și le-a arătat tuturor că al lui nu pleacă și nu-i lasă singur la bătrânețe. Fiul păstrase tradiția locului și rămăsese în casă, mai ales că tatăl îl crescuse pe el și pe ceilalți unsprezece cam singur. O aprindere la plămâni, după ce a alergat cu năduf un cârlan, nu a lăsat-o să-și vadă bătrânețile alături de nevastă. Avea mulți ani de când se dusese Dobra. Aproape că nici nu și-o mai amintea Moise. Nici atunci când și-a făcut groapa nu a mai găsit mare lucru. O broboadă și ceva adunătură de oase. Nici măcar craniul nu mai rămăsese întreg. Când mai era întrebat de nevastă, Moise făcea eforturi să-și mai amintească ceva detalii, pe care alții păreau că le știu mai bine. Se uita în zare, parcă se chinuia să se dumirească despre ce este vorba și, mai mult aproba ce auzea despre Dobra, decât își amintea.

Anii treceau și devenise firesc să-l vezi bătrând Drumul Ăl Mare, așa cum îi spun oamenii. Oamenii erau mândru de drumul lor. Era singurul drum, de fapt. Larg și plin de povești.

Se adunau la canapea de sărbătoare și povesteau. Mai povesteau încă despre despre ceea ce auziseră din bătrâni. Iși aminteau  cum pe drumul acela treceau ciobanii cu turmele din Ardeal ca să le ierneze în Insula Mare a Brăilei. Se mai ciondăneau că știu ei că nu veneau de din Ardeal, de oriunde, ci de la Blaj și că un cioban de acolo s-a oprit aici și a bătut primul țăruș, că i-a fost drag locul. Cum spunea unul istoria apreciativă a  locului , veneau imediat potrivnicii care spuneau că nu …nu este adevărat! Aveau altă variantă: se oprise aici un cioban din Blaj pentru că în anul acela a nins mult și devreme, și l-a prins aici, ca în gheare, omătul. A văzut că-i adăpost natural de la dealuri și a iernat. Doar că lupii din pădurile mari de pe culmea Drăghiciului i-au mâncat turma și lui i-a fost frică să se mai întoarcă acasă. Nu ar fi fost oile lui, se pare, și-l aștepta năpasta, dacă se întorcea, așa că, a rămas aici și, ori de câte ori treceau ai lui cu turmele, se ascundea, să nu-l mai afle. Doar o singură dată a ieșit să-și întâmpine confrații care treceau spre casă, venind din Raiaua Brăilei. Blaj i-a oprit. I-a găzduit. I-a omenit și a încercat să mai afle câte ceva despre ai lui, fără să spună cine este. Despre părinții lui nu a întrebat nimic, deși-l rodea dorul. Dar fiu risipitor cum era, nu se putea duce nici măcar cu gândul la ei. Îl lovise năpasta și basta. Doar asculta și-și trăia iarăși trecutul.

Au plecat ciobanii din Ardeal a doua zi, cu turmele adaptate la puțurile săpate de Blaj,   iar el și-a revenit greu, după o noapte cu vin mult și brânză iute de burduf. Dar parcă nici el nu s-a trezit de voie. A auzit un plânset de spaimă. Din Brăila, din Raia, ardelenii și-au luat ajutoare. Nu le-au luat de voie, ci mai mult de nevoie. Pe acolo turcii făceau mereu prăpăd. Făceau ei și pe la Buzău și-l ardeau din când în când, dar Brăila era a lor. Mă rog, al lor sau a tătarilor. În funcție de cum aveau chef să prăduiască. Pentru bărbați mai era cum era, dar pentru femei era loc tare nesigur. Așa că plecau cu ciobanii să-i ajute la unele la altele și mai ales să scape. Glasul care-l trezi pe Blaj era al unei fete uitate. Nu se trezise când au ridicat stâna din Dodănești, iar ciobanii nu numărau niciodată oamenii, doar oile.

Auzise povestea asta Moise de zeci de ori și de la toate puițele adunate pe la canapele. Mai auzise și alte variante, dar nimic mai bun de povestit se pare că nu era în sat, pe când trăia. De la Blaj încoace timpul parcă trecuse fără oameni.

Doar pe la priveghi își mai aminteau de unele, de altele. Uitau de Blaj și își aminteau de viața fiecăruia. De aceea preotul nici nu prea vorbea la înmormântări. Oamenii își spuneau, în noaptea priveghiului, ce aveau de spus. Necazul era că, cu cât vârsta creștea, poveștile se subțiau. Ce să mai știi despre un om care trăise cu adevărat când tu nici măcar nu aveai de gând să te naști?! Dacă nu mai apărea câte un leat de-al mortului, priveghiul cel trist dar și vesel uneori, era plictisitor și rece. Mai mereu era  rece, pentru că mortul era ținut în salon, o cameră din casa mare, în care cât erau vii oamenii nu locuiau nici măcar o zi. O ornau frumos, îi țeseau preșuri de coade, puneau pozele părinților, lua cea mai bună mobilă, unii puneau și câte o lampă mare cu gaz unde punem noi azi lustra, dar nu făceau niciodată focul. La ce folos să faci focul dacă nu stai decât odată acolo?! …iar atunci nu e bine să ai căldură, că o iei din loc și numai poate nimeni intra să te scoată și să te ducă pe ulița bisericii.

Moise nu mai avea leat. Nu mai avea, deci, povești. Toți și-l aminteau mereu mergând pe Drumul Ăl Mare. Nu stătea la clicile de la poartă. Dădea bună-ziua politicos, schimba o vorbă, dar refuza taburetul care i se întindea. El avea mereu de mers și nimeni, absolut nimeni, nu se mai întreba de ce bate drumul toată ziua și de ce tot urcă pe izlaz și dă roată pe la fântânile din care sare apa pe margini, de nu e nevoie nici de cumpănă, nici de găleată, nici de uluce. Acolo e fericirea animalelor, mai ales a celor sălbatice, care nu au râuri prin zonă.

Moise era acum întins direct pe masă, cu o cuvertură verde cu brazde negre sub el. Își făcuse demult coșciug, dar fiul îl dăduse la strâmtat. Se subțiase de tot, bătrânul. Slăbise mult în ultimii ani. În galoșii lui încăpeau încă doi. Și pe sub pantaloni era loc să pui ce vrei. Piteai un buștean. Acum și coșciugul îi era prea mare. Când l-au pus, și-au dat seama că fuge în dreapta și-n stânga. Dacă, aluneca, dacă-l scăpau. Mai bine îl strâmtează, s-a gândit fiul. Și apoi…oamenii nu știau că și sicriul are vreo 30 de ani. I-a fost rușine fiului să-l ducă așa prin sat? Ce zice lumea?! La-a îngropat pe tacsu ca pe un câine, în cosciugul altuia, să nu cheltuiască?! Așa că-l dăduse la modificat, iar Arsene stătea întins fără suflare, pe masa din salon și de de jur-împrejur, cu căciulie pe cap și cu buzile vinete de frig sau poate de vin, stăteau câțiva care nu se îndurau să închidă tradiția priveghiului. Mai dispăruse de ceva vreme, ca la oraș, dar acolo încă mai stăteau oamenii cu mortul lor. Cât mai era pe pământ nu-l lăsau nicio clipă singur. Așa că, frig, frig, dar îndurau. Mai povesteau, mai ațipeau, și plimbau sticla cu țuică de o litră sau cu vin, de la unul la altul.

-Și nea Moise astă ce-a mai umblat! Ajungea la Rai cât a mai mers prin sat…zise cel cineva mai tânăr și hotărât să stea până la capăt acolo…

-La Rai? Cine știe ce o face Dumnezeu drăguțul cu el…. A avut și el, ca orice om, pata lui pe suflet. Poate l-a iertat Dumnezeu, că el a fost om bun, dar ce era să facă… Așa i s-a spus și a făcut, a tras. Și apoi …așa nu se mai putea. Chiar nu se mai putea…. Să pleci la Buzău, la târg, era mai rău decât la război. La răspântie, jos, dincolo de Sorești, rămâneai și fără, budane și fără paralel, ba te întorceai și fără căruța. După …s-au mai potolit, a început, să povestească nea Alecu venit de peste deal, din Băiești.

Vorbește în dodii sau l-a răpus țuica pe moș se gândeau ceilalți…

– A tras…dar cine mai știe cum a fost …

La a doua strigare ….brusc și-au cam ridicat căciulie pe care le tuflise cu pumnul se le intre peste urechi toți. S-au uitat la litra de țuică…Nu era de la băutură, era altceva!

Toți erau mai tineri și nu prea înțelegeau mare lucru, așa cum nu înțelegeau ce căuta Moise pe Podul Fântânii, când l-a secerat moartea. Toți se gândeau că de nu ar fi urcat acolo pe ger năprasnic, o mai ducea. Și apoi, când Manda, nora, a văzut că nu mai vine acasă i-a alertat pe toți. Au scormonit toate șanțurile și prin malurile de lângă drum, cu lanternele. Pe Podul Fântânii nu a urcat nimeni. Le cam era urât la toți și de o vreme șacalii și lupii s-au tot înmulțit și vin tot mai aproape de case, de foame. Până la urmă s-au dus și l-au găsit sloi. Nici la asistentul trimis de doctorul de la Poștă, nu au știut ce să-i spună când i-a întrebat despre ora decesului. Se răcise de tot, fie din cauza frigului, fie că erau mai mult de trei ore, fie că prea mult sânge nu prea mai avea în vene. Cu chiu cu vai l-au coborât de acolo, deși era ca un fulg. Era noapte, alunecau, iar boii, fiind grei cădeau de abia se propteau în jug.

L-au adus acasă, l-au scăldat repede și l-au îmbrăcat cu ce-și puse el deoparte, pentru înmormântare; și abia apoi a început nora să bocească la la ușa casei, de vuia satul. Acum puteau să știe și să vină toți să-l vadă.

Da, în găsise pe Podul Fântânii, căzut în fața singurei case care mai era acolo. Erau urme până la plopi. A fost să-i vadă, dar nu s-a mai întors. A căzut și nu a mai putut să se ridice. Din poziția corpului părea că s-a luptat ceva vreme cu el însuși. Dar acolo i-a fost sortit și de aceea, i-au făcut o cruce și au pus-o de gard, unde a murit Acolo îi fusese sorocul.

Cam toți își aminteau cum l-au găsit  pe bătrân, unii pentru că au fost, alții pentru că au auzit, gândul le era întrerupt de ce începuse să spună cel mai bătrân dintre ei, om lucid încă, după cum îl știau.

– A avut cumpănă grea și nu și-a mai revenit pare-se, dar a salvat așa pe mulți…Voi știți unde-s cele 6 cruci? Șase, ca la satana, nu 7, că nu au rezistat niciodată… Știți?! Pe acolo era drumul spre Buzău. Înjugam boii, plecam de seara, iar dimineața puneam de mămăligă la intrare în Obor. Când se lumina intram în Buzău, dacă nu ne prădau hoții la cruci. Acolo veneau mereu. Au pus oamenii o cruce, au fost a doua, au pus trei, apoi au mai pus și pe partea cealaltă a drumului încă trei. Nimic, parcă prăda satana. S-au adunat atunci mai mulți bărbați cu curaj și s-au pitit prin pâlcul de pădure din stânga, cât dă audă când vine pe cai hoții. Au stat ceva timp la pândă, fie pentru că nu trecea nimeni din sat spre oraș, fie pentru că hoții nu veneau. Când au venit la pradă, a fost o luptă scurtă și i-au dovedit ai noștri. Erau prea siguri pe ei de prădau în fața crucilor, așa că i-a luat nepregătiți. I-au legat și i-au dus în sat, sus pe Podul Fântânii. Erau doi netrebnici. I-au dus acolo să nu se facă mare zarvă în sat, iar peste deal, locul era ferit. Ar fi anunțat jandarmii, dar s-au gândit că-s înțeleși și-i scapă. Prea nu i-au prins de atâția ani. Așa că s-au  hotărât să-și facă dreptate singuri. Dar cum să o facă? Dacă se afla și ajungeau să-i plângă mamele pe la închisoare, pentru niște hoți?! Armă aveau, dar curaj să-i omoare nu, iar mult nu-i putea ține. Începea să se audă în sat.

Așa a ajuns Moise să tragă și să facă crimă …

-Cum așa?! s-au mirat ceilalți, care, nu mai stăteau în jurul mortului, ci peste bătrânul care povestea, de parcă uitaseră de Moise care umbla rătăcit pe Drumul Al Mare…

-Trecea pe acolo, cine știe de ce?! L-a chemat Mușat, unchiul meu, i-a pus pușca în mână și l-au pus să tragă. Nici până astăzi nu se știe dacă el a apăsat pe trăgaci. Dar el a rămas autorul crimelor, pentru totdeauna. Nu s-a mai cercetat niciodată. Era copil. Avea vreo 11 ani, dacă nu chiar mai puțin. I-a împușcat și gata! Doar că nu s-a prea priceput. E ca atunci când  înjunghii pentru prima dată un animal. Mai mult îl chinuie, decât îl omori.  Vreo două zile au sângerat, ticăloșii! I-au păzit cu arma ca nu cumva, cineva să-i bandajeze sau să le dea vreun pahar cu apă. Erau acolo, pe Podul Fântânii, vreo patru case. Doar în cea din față nu era nimeni. Erau plecați. În celelalte, erau acasă. I-au auzit pe hoți urlând și horcăind toată noaptea. Și-au închis copii în odăița din fund și le-a astupat ochiul de geam, iar ei au ieșit spre treburi prin polatra din spate, să nu ajungă în drum, ca să nu vadă gemetele hoților. Și-au dat duhul până la urmă și i-au îngropat cam pe unde sunt acum plopii. Nu le-au pus nici cruce, nici nimic. Aveau ei șase cruci de care nu au ținut seama …

Nu-și mai amintește nimeni când a început bătrânul se povestească, nici cât a durat, dar deja era zarvă mare în curte. Venise preotul să-l prohodească, iar coșciugul nu era gata. Vinul oprea multe și împingea la multe la Blăjani, mai ales până prin februarie. Acum era ianuarie.

Au plecat spre cimitir. S-au oprit la colțul unde coboară ulița bisericii Sfântul Nicolae, în Drumul Al Mare, au aruncat bani pentru sufletul lui Moise și l-au îngropat, unde-și pregătise de atâția ani locul.

De gardul singurei casei de pe Podul Fântânii e o cruce de piatră. Nu scrie nimic pe ea. În loc de scris, pe toată suprafața parcă e ciupită de grindină. Așa a fost făcută să fie, nu a șters-o timpul ca pe altele. Oricum, crucea nu spune nimic. Nici povestea nu o mai știe nimeni acum. Cei de la singura casă rămasă, erau plecați, și oricum nu mai sunt. Celelalte trei case nu mai sunt, nici ele. Acolo pânza freatică este de suprafață și pământul fuge. La o alunecare de teren, casele s-au dus la vale. Apele bune doar pentru animale, din subsol, au fost cauza căderii caselor. Aceasta este explicația logică, a celor care nu cunosc povestea crimei care a salvat un sat. Cei care mai știau povestea, chiar și din auzite, spun că s-au dărâmat de la blestemul hoților, care atunci când se chinuiau nu mai cereau, viață, ci să moară mai repede, să scape de durere. Cei din case au fost surzi și s-ar fi prins blestemul de ei. Cine știe?! Mai spun unii că abia au așteptat un motiv să plece de acolo cei din case. La primele fisuri și-au demontat ce aveau, și-au rugat cu cerul și pământul neamurile să le dea câte un strop de teren și s-au mutat în sat. Gheorghe, spre exemplu, găsise un clin pe un loc ușor povârnit, chiar în fața bisericii. Nu mai avea loc de animale, ca pe Podul Fântânii și le ținea în fața casei, în drum. Era strâmt totul unde sta, dar plecase de acolo. Poate voia să nu mai audă vaiete de frunze …

Cum Moise nu stătea pe Podul Fântânii și nu avea unde să plece. Poate de aceea umbla prin sat toată ziua și părea că vede în fața ochilor altceva decât pe cei pe care-i întâlnea..

Oricum, cele șase cruci sunt și astăzi. A șaptea nu a mai apărut, ceea ce înseamnă că necazul a luat sfârșit.