450 ca ieri, la Blăjani

 

Pentru prima dată toponimicul Blăjani este atestat documentar într-un act din 8 decembre 1571, în vremea Domnitorului Alexandru Mircea Voievod. Documentul certifică o întărire de moşie şi are următorul conţinut:

,, Cu mila lui Dumezeu, domnu şi oblăduitor a toată Ţara Românească; Io Alexandru Voevod, feciorul răposatului Mircii Voevod. Dat-am domniia mea cartea domniei mele popa Nancului, ca să-i fie ocină din Blăjani, patea lui Dimiian, câte se va alege peste tot hotarul şi din dealul cu viile, că a vândut drept 4.000 de aspri.

Şi iar a mai cumpărat popa Nancul partea lui Ion, câtă să va alege peste tot hotarul, drept 1000 de aspri.

Şi iar au mai cumpărat popa Nancul partea popei Fătul peste tot şi cu viile din deal. Căci că văzând domnia mea şi zapisele din acestor oameni, i am dat şi domnia mea carte domniei mele, ca să le stăpânească cu pace şi el şi cine s´ar trage din el.

Şi când s´au făcut această scrisoare, fost-au boierii domniei mele, anume fost-au jupan Dragomir mare vornic, jupan Ivaşco mare logofăt şi Stan Spătar şi Stoica mare postelnic şi Negoie şi Bratul˝

După această primă atestare documentară au existat şi alte documente ce fac referire la toponimicul Blăjani. Acestea sunt însă de mică importanţă deoarece nu fac referire decât la anumite persoane ce locuiau în Blăjani şi au jucat rolul de martori în diferite pricini. Astfel într-un  act  emis la 16 iulie 1617 la  Buzău, în vremea  lui Alexandru Voievod (1616-1618), era întărită o ocină la Căpăţâneşti unui anume Oancea. Martori la încheierea actului au fost printre alţii şi: ,,Neagu şi Ion al lui Neică din Blăjani˝

Într-un contract de vânzare-cumpărare din anul 1622 august 4, printre cei ce erau martori se aflau şi ,,Cuman şi Sava lu Avram şi Sima al (logo) fetului şi Radu Sofiicăi şi Goga şi Barbu şi Oancea din Blăjane˝.

Într-un alt document de împroprietărire din anul 1623 ianuarie 25, emis la Târgovişte de Voievodul Radu sunt amintiţi în calitate de martori locuitori ai Satului Blăjani fiind amintit ,,Coman şi alţi mulţi care nu sunt scrişi aici˝

Acestea sunt cele mai vechi documente ce fac referire la satul Blăjani, asemenea documente găsindu-se şi mai târziu demonstrând faptul că satul are o vechime de peste 500 de ani şi a fost locuit în permanenţă. Legendele despre apariţia satului au şi ele importanţa lor. Chiar dacă nu pot fi verificate istoric totuşi relaţiile locuitorilor satului Blăjani cu Transilvania au existat şi au fost favorizate de faptul că unul din drumurile de legătură între Ţara Românească şi Transilvania  trecea pe  Valea Buzăului, traversa râul Slănic la Săpoca, tăia câmpul spre miază-zi răsărit şi se îndrepta spre Brăila. Celălalt pleca de la Covasna, Minţii Gurguiului, Penteleul şi Muşa se lăsa în Valea Slănicului, unde în dealul de azi al Blăjanilor, ocolea prin partea de miază noapte, ţinea plaiul şi cobora pe valea Câlnăului, unde se află astăzi satul Zărneşti, se aşternea câmpului şi mergea la Brăila şi spre părţile bălţile Dunării.

Aceste drumuri de acces au favorizat permanent existenţa legăturilor comerciale între localităţi dintre cele două Principate Române, lucru consemnat în documente încă de la sfârşitul sec. XV. În prima jumătate a secolului XVI  sunt menţionaţi circa 50 de negustori din diverse sate Buzoieni (Blăjani,  Balta Tocila, Brădeanu, Brăieşti, Padina, Scăieni, Gomoieşti, Cocărăşti, etc.) care au vândut şi cumpărat produse din Braşov.

Toate aceste mărturii duc la concluzia că satul Blăjani este o localitate cu o vechime considerabilă  în permanent contact cu alte localităţi din Ţara Românească dar şi din Transilvania.

Existența unei vetre străvechi, a unei populaţii relativ numeroase, duce la presupunerea că o asemenea aşezare nu putea duce lipsă de o viaţă religioasă, de o biserică şi de un preot al ei. În mod fericit, chiar documentul în care este atestat pentru prima dată satul Blăjani, menţionează numele a doi preoţi: ,,popa Nancul˝ şi ,,popa Fătul˝.

Din păcate, cei 450 de ani de atestare documentară ai localității Blăjani, au fost tratați cu ignoranță. Pe undeva era de așteptat. Aici nimic nu se mai măsoară în ani istorici, ci în hectarele primarului. Un sat pentru un primar și câțiva angajați ai primăriei, care sorb peste 50% din seva bugetului, doar pe salarii. Dar dacă lor le e bine, trecutul și prezentul satului nu are decât să se descurce singur.

Păcat că primarul nu cunoaște istoria satului. Ar fi avut unde citi. Putea organiza un eveniment frumos și, până la urmă, putea să-i invite pe săteni să încingă niște dansuri tradiționale, specifice satului, în curtea lui cea asfaltată ca un heliport.

Da, trebuie să notăm pentru istorie că, la 450 de ani de la prima atestare documentară satul are o realizare măreață: în curtea conacului proaspăt ridicat al primarului, e mai mult asfalt decât în tot satul. 

În rest, cei 450 de ani trecuți nu i-au șoptit mare lucru primarului, pentru că mari diferențe între condițiile de viață de atunci și cele de acum, nu sunt. E ca atunci, deci pentru ce să sărbătorească, s-o fi gândit Ispas Gheorghe?! Pentru ce să sărbătorească cu satul, dacă satul nu a progresat cu nimic. Face singur, cu familia, sărbătoare, că are ce ce sărbători.

Chiar și așa stând realitățile, 450 de ani, însemnă sute de generații care au stat pe acele locuri, care s-au născut, au sperat, au murit, și-au pomenit morții și au povestit despre locul nașterii lor, sperând că într-o zi va mi mai bine. Cum să ignori așa ceva când ești învestit să conduci destinele unei comune?!

De fapt, gradul de incultură al celor care conduc la Blăjani s-a văzut și în modul în care au dat nume unor străzi, ignorând total istoria și jertfa sătenilor.

Spre exemplu, nu au găsit o uliță în Dodănești să-i dea numele celei mai mari personalități născute vreodată acolo, Mitropolitul Primat Dionisie Lupu, dar au pus nume gen Ciugulești, pentru că viceprimarul priponea, în adolescență, două-trei vietăți, pe un șes din comună, numit Ciugulești. Iar dacă Dionisie Lupu era prea sus pentru cultura edililor, nu am regăsit nume de eroi ai satului, morți pentru țară, pe fronturi.

În fine, rămân eroii în lacrimile familiei, iar Dionisie Lupu nu are decât să se mulțumească cu strada lui din centrul Bucureștiului, și, din păcate, cultura la Blăjani rămâne pe seama unui viceprimar cu studii și înțelegeri modeste, subjugat de un om al banului, așa cum îl preamărește în fața sătenilor modești, pe primarul Ispas. 

Dacă primarul ar fi apelat la oameni de calitate, precum învățătorul Ion Ene, sau dacă satul ar fi avut un asemenea primar, viața și cultura la Blăjani ar fi fost alta, așa cum diferit ar fi dacă la cârma localității va ajunge unul dintre membrii familiei care a creat brandul local Casa Pedro.

Iar dacă nu ….Blăjani rămâne exploatația din care un primar opulent va face bani doar pentru sine, iar vicele va continua să ia un salariu dulce, nu ca cel de la strung.  Și de va fi așa ….luminile caselor modeste vor continua să stingă una câte una și odată cu ele trecutul unui sat frumos, cu oameni blajini. 

Dacă ar fi să privim la detalii, pe care nu le-aș menționa dacă contextul cultural al conducerii comunei ar fi altul, comuna plătește un bibliotecat – căci așa scrie pe www.blîjani.ro – și nu un bibliotecar. Dacă așa ar fi scris în documentele oficiale și cei de acum jumătate de secol, vă dați seama ce istorie aveam acum?!

 

E cumplit când un sat decade demografic și cultural, devenind un muribund, pândit de cei care-l conduc, să-l ia pentru sine, ca pe un defunct fără trecut și fără viitor, dar acesta este realitatea la Blăjani, sat minunat, reprezentat de biografia unor personalități luminoase, prezent în piesele lui Băieșu, viu în istoria Buzăului și cu multe reprezentări interesante pe harta pitorescului județului nostru.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

S-ar putea să-ți placă și