Lumea conflictelor este mereu vie. Ce fericit ar trăi omul dacă ar fi pace. Este oare așa? Sunt unii pentru care pacea e un plictis? … motiv pentru care aproape că nu există în istoria omenirii zi fără război.
Omer-pașa Latas este un roman care, conform informației de pe copertă, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1961. Motivul premierii autorului a fost forța epică cu care a zugrăvit motive și destine din istoria țării sale.
Omer-pașa Latas excelează prin calitatea frescelor.
Când am găsit cartea în librărie, am stat o vreme pe gânduri dacă să o cumpăr sau nu. Coperta mă ducea cu gândul la scrierile la scrierile lui Sinekiewicz, pe care-la dmir mai mult după neam, decât după operă. Clar, nu a aveam chef să citesc așa ceva. A mers prin clasa a VI -a. Curiozitatea nu mi-a dat pace și am luat cartea lui Andric.
Nu e o carte greu de citit, dar nici curgătoare nu e. Are ceva ce te supune la o lectură sacadată, fără a te lăsa totuși să o abandonezi. Am citit-o în paralele cu o altă carte, ceea ce a prelungit puțin deznodământul lecturii. De fapt, la sfârșit, mare deznodământ nu a fost, pentru că romanul nu are acțiune. Doar pe sporadic sunt părți de acțiune și conflict, deși locul unde se petrec toate, Balcanii de Vest, mai exact Bosnia-Herțegovina, fierbe mai tot timpul.
Andric nu dă nici prea mare unitate cărții, personajele ne insistând să supraviețuiască toate de la un tablou la altul. Așa cum spuneam, conflictele armate nu fac miezul cărții, ci conflictele interioare. Personajele, indiferent de nivelul ierarhic la care acced, se luptă cu propriile porniri și neputințe. Se luptă pentru atunci și pentru istorie, iar această stare de fapt are în centru Tabloul. Tabloul este un capitol plasat în a doua jumătate a cărții. E un capitolul mic, cel mai mic, reprezintă o sinteză. Aici e totul.
Așezat să pozeze, personajul principal nu vedea pensula ca pe un instrument care va trasa niște schițe trecătoare, ci își imagina – sau mai de grabă, se convingea pe sine -, cum îl va privi viitorimea. Sub pleoape era totul. Pânza? Un pretext! Stătea fără mișcare în fața pictorului, însă imaginile curgeau și aveau nevoia să se transforme în fantezii. Știa, simțea, nu avea dubii despre sentimentele pe care le va avea privitorul, la întâlnirea cu chipul lui cioplit.
….pe măsură ce trec anii, astfel de portrete înfiripate brusc în el sunt tot mai multe, le poartă în adânc undeva în adâncul lui, poate să apară și să le privească de câte ori dorește, să mediteze la soarta pe care ele îl reprezintă.
Deci nu este carte în armură și nici roman de șezlong. Are destule texte care trec dincolo de suprafețe. Sunt introspecții, trăiri, drame, trădări, ipocrizii teribile. Unele dintre sentimente sunt jucate și de confrați de-ai noștri de români. Valahia ajunge în roman o suburbie …epică. Așadar, un motiv în plus pentru lectură.
Iar după Omer-pașa Latas trebuie citit și volumul Povestiri din singurătate, semnat tot de Ivo Andric. Conține proză scurtă, foarte plăcută și ușor de parcurs. Inițial am crezut că era mai bine dacă o citeam anterior romanului Omer-Pașa, pentru încălzire. Acum cred că e excelentă după, ca o salată de fructe la finalul unei mese copioase. Taie din poftă dacă e parcursă anterior. Evident, și acest ultim volum amintit are pe copertă mențiunea: Premiul Nobel pentru Literatură, 1961.
În concluzie, dacă juriului i-a plăcut de arta zugrăvirii lui Andric, de ce am rata un asemenea autor?!
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Blăjani – file de monografie
Cuvant despre Cer
