Îmi era dor de o frază românească pură. M-am gândit la Geo Bogza. Personaj ciudat, scriitor înzestrat, om dedicat. Ne-a chinuit prin școală cu Cartea Oltului. De aș fi știut ce mă așteaptă în școală din cauza lui – a trebuit să învățăm celebrele comentarii scrise pentru teză -, i-aș fi încurcat viața atunci când a vizitat Episcopia Buzăului -eram încă preșcolar -, pe vremea Episcopului Antonie Plămădeală. Nu am știut și, conform unui episod cunoscut, a și dispărut de la Palat, fără să anunțe pe nimeni. Geo Bogza! au zis toți.

De altfel, scriitorul, ca și fratele său Radu Tudoran, nu au trăit deloc rău din scris, pe vremea lui Ceaușescu. Arta favorabilă era plătită bine și atunci, iar Geo a excelat. Radu a fost mai bun comersant. A câștigat bine din vânzarea cărților, mai ales din cartea ecranizată sub titlul: Toate pânzele sus. Radu nu i-a chinuit pe elevi, i-a destins cu cartea sa devenită serial. Geo….da!  Cu toate acestea, l-am citit cu plăcere de fiecare dată pe Geo Bogza. Chiar și celebrele sale reportaje despre eroii muncii socialiste și fabricile lor mi-au plăcut. Dacă nu ar fi abordat subiecte atât de zguroase, cu siguranță ar fi fost în vogă și astăzi. A fost reeditat parțial și cu câțiva ani în urmă, însă doar pe ceea ce s-a mai putut salva. Eu, totuși, am căutat ceva mai vechi de Geo Bogza și cum reportajele lui despre furnale nu-mi spun nimic și nici melancolii nu-mi stârnesc, am trecut prin ceea ce reprezintă o colecție de pamflete, tipărite pe vremea când Casa Scânteii purta numele lui Stalin.

Bogza nu este un pamfletar redutabil. Nu are nimic din nonșalanța lui Arghezi, ori din incisivitatea lui Cocea, însă scrie frumos. Mici fragmente de proză încearcă să rupă un zâmbet și să deseneze o morală scurtă, personajele predilecte fiind, evident, clasa politică în cazul textelor date anterior anilor 45. După….temele se …diversifică.

Spre exemplu, la pagina 32, stă un text intitulat Instantanee. Despre ce credeți că vorbește autorul? Despre politețe și modul ei de manifestare. Povestește cât de politicos se comportau oamenii atunci când, din greșeală se loveau unul pe celălalt: În societatea noastră civilizată, dacă se întâmplă ca un domn să lovească din greșeală cu piciorul alt domn, atunci spune deodată, foarte afectat, pardon, își scoate pălăria, face o plecăciune și spune încă o dată pardon, în timp ce al doilea domn spune și el pardon și se înclină și-și scoate pălăria. E mai mare plăcerea să stai să-i privești cât sunt de civilizați  și cum își cer unul altuia mii de scuze! Mii de scuze, domnul meu, nu vă pot spune cât regret. Vai, nu face nimic, e puțin și din vina mea. Și iarăși își scot pălăriile și se salută.

Lucrurile se schimbă când unul dintre acești domni se află la volanul mașinii și dă peste un pieton ….

Nu mai continui să redau textul. E, oricum, departe de ceea ce se întâmplă azi în trafic, chiar și atunci când nu dă nimeni peste nimeni. O fi societatea în degradare, ori diferențele sunt create de lipsa de identitate între personajele descrise de Bogza, respectiv domnii, și actualii participanți la trafic?

Bogza a trecut cu carnețelul de notițe și pe la Râmnicu Sărat. Ar fi culmea să ratez introducerea textului în mica mea prezentare, cu mențiunea că pare-se să fie o confuzie de locuri și situații. La Râmnic, în politică, așa ceva?! Niciodată!

Dar să-l lăsăm pe Bogza să ne spună:

Salutări din Râmnicu Sărat

În fiecare oraș de provincie trăiește câte un nebun adevărat și un nebun politic. Nebunul adevărat umblă pe străzile din centru aproape gol, uneori tăvălit în noroi, cu o cunună de culori veștede pe cap, îngenunche în fața stâlpilor de telegraf, se bate cu fruntea de pământ și, din când în când, cere de pomană. 

Nebunul de partid este de obicei șeful organizației locale a partidului de la guvern. Umblă înconjurat de câțiva lingăi, face chefuri în toate nopțile, are o listă de dușmani pe care-i lucrează, trimite vorbă la instituții cine să fie concediat, să nu mai poată câștiga în oraș o pâine, iar din când în când o face lată: urlă, vociferează, trage cu revolverul, fiindcă i s-a năzărit că opoziția vrea să răstoarne guvernul…

Gata, tovarășe Bogza! Gata, ați întrecut măsura! Nu vă mai dau cuvântul de aici înainte! Nici măcar numărul paginii nu-l voi menționa! La Râmnic nu a existat să existe așa ceva nici în trecut, în prezent nici atât, iar în viitor nici nu încape vorbă!

Dar tovarășe Geo, dumneavoastră vorbiți despre lingăi?! Hai să vă citez ceva din cartea de Pamflete: Doftana!

La o sută de kilometri de București, la Doftana, deținuții sunt găsiți spânzurați în celule, în mod inexplicabil. La aceeași închisoare deținuții sunt schingiuiți, brutalizați, tuberculizați, distruși sistematic…

Și ori de câte ori asemenea întâmplări ar vrea să ne facă să credem că în închisorile noastre se petrec lucruri amuzante (  anterior sunt prezentate două întâmplări bufe, cu petreceri de deținuți ) să ne aducem aminte de Doftana.

Oare de ce ați făcut această comparație, tovarășe Bogza?! Să vă puneți bine cu stăpânitorii care au trecut pe la Doftana?! Îmi amintesc chiar și eu că orice excursie cu clasa avea în itinerariu haltă obligatorie Doftana și loc de reculegere celula unde fusese închis Ceaușescu. Păi e de înțeles acum de ce ați locuit toată viața, gard în gard, cu fratele dumneavoastră, pe malul lacului Snagov, cu ponton și barcă, cu nuferi și pești, care vă înviorau diminețile. Dacă ați vorbit despre închisoarea de la Râmnicu Sărat v-ar mai fi fost viața așa?!

Acum, după ce l-am pus la punct postum pe Geo Bogza pentru reprobabila faptă de a vorbi flecar despre serozitatea politicii din Râmnicu Sărat, să ne întoarcem la o vedere generală asupra cărții pe care am recitit-o.

După cum ați văzut, textele nu comunică lucruri extraordinare, însă calitatea scrisului este impecabilă. Arta și răbdarea cu care Geo Bogza a scris merită studiate. Dacă în trecut elevii erau obligați să învețe ca papagalii niște texte date de profesor, urmând să le reproducă la teze sau la examenul de admitere – curat meșteșug de tâmpenie -, fără a citi textul autorului, astăzi scrisul lui Bogza ar putea fi folosit ca model de anatomie literară pentru cei care vor să scrie și să se exprime elocvent și elegant. Sigur, a crescut nevoia de ritm în exprimare. Ne grăbim. Comunicarea nu mai este o contemplare în fața lacului, totuși, educația cere dedicare, studiu, răbdare și, toate acestea, duc la eleganță și stil. Din aceste motive am citit cu plăcere scriitura lui Geo Bogza și o recomand nu doar ca pe o lectură plăcută sau ca pe o arheologie a melancoliilor, ci și ca pe un model de artă scriitoricească are rămâne în viață datorită stilului, chiar și acolo unde conținutul a devenit desuet.