Reforme, bâlbe, nemulțumiri, discipline contestate de alte discipline, ierarhii valorice care nu țin cont de nevoia de evoluția pe termen lung a personalității elevilor, liceeni fără perspectivă academică și școli tehnice fără relevanță în viitorul profesional al absolventului. O frază lungă, fără predicat, cum pare a fi realitatea școlară românească.
Învățământul românesc, veșnic reamenajat în ceea ce privește forma, foarte rar abordat în ceea ce privește fondul, așa mi se pare a fi.
Frustrările, instabilitățile, ideile fără număr în ceea ce privește organizarea și schimbarea prevederilor legale dau impresia unui sistem aflat în stare de provizorat iremediabil. Nici măcar nu-ți poți imagina învățământul nostru ca pe un mediu mereu adolescentin, ușor rebel, aflat în căutare. Pur si simplu este marcat de haosul formelor. mereu negate și niciodată oprite din mișcarea lor browniană.
Am văzut, în ultimul timp, mari critici la adresa școlii online, de parcă ar fi fost altă soluție alternativă. Evident, nu distanța la care s-a făcut școală a fost problema și gradul de implicare comună, de disciplină și de adaptare la realitate. Eu nu aș fi atât de critic în ceea ce privește școala on-line, atâta vreme cât această modalitate de organizare poate pune la dispoziția celor implicați, resurse mai bogate și poate salva cheltuieli pe care sistemul le poate investi în performanță. Online-ul deschide gradul de opțiuni și pregătește elevul pentru o societate în care circulația ideilor nu poate să mai depindă de circulația greoaie a persoanelor. Și în ceea ce privește investiția în educație, s-ar fi putut mutat sume din coșul non-educațional, precum transportul și cazarea, în coșul educațional, prin extinderea ariei de cunoaștere, peste oferta obligatorie a școlii.
In fine, nu în apărarea școlii online, care poate părea anacronică, acum, la spartul târgului, vreau să pledez, ci pe nevoia de a ne apleca asupra fondului problemei educației, iar fondul problemei pleacă de la întrebarea: ce ne dorim noi de fapt să știe elevii noștri când vor termina școala?
Sigur, la o întrebare atât de vagă unii vor spune: Matematică, pentru că e necesară la examene! Evident, cine spune așa are dreptate. Altul va spune: Orice altceva, dar nu matematică, pentru că nu se pricepe și nu o pricepe și, apoi, nu mi-a plăcut nici mie ca părinte …și m-am descurcat și fără … Alții vor merge pe excluziune: să nu mai facă istorie, geografie, iar religie …nici vorbă! Și tot așa, câte capete, atâtea idei, care, pot părea valide, mai ales atunci când se ajunge la schema de orar foarte încărcată, dar care nu sunt răspunsuri reale la întrebarea: ce ne dorim să facă copiii noștri la finalul atâtor ani de înțepenit în bănci.
Cred că elevul trebuie să înțeleagă în primul rând de ce vine la școală și la ce-i folosește. E o descoperire care se face treptat, dar e vitală. Apoi trebuie să se descopere pe sine cel de acum și să încerce o imagine despre viitorul său. Ar mai trebuie să știe cum trebuie să facă școală, astfel încât să poată acționa, trăi și gândi în mod independent după ce termină studiile, atunci când va fi nevoit să meargă de unul singur în viață, fără susținere.
Am întâlnit în experiențele mele didactice un sistem care, fără să fie perfect, mi-a plăcut și cred că duce spre idealurile pe care învățământul trebuie să le atingă: sistemul irlandez.
Am participat în Irlanda la activități în două tipuri de școli: școlile de stat și școlile confesionale. La rândul lor, școlile confesionale erau de confesiune catolică și de confesiune protestantă. Deși sistemul are oarecare unitate curriculară, școlile patronate de stat se confruntau cu probleme de finanțare similare cu școlile noastre, ceea ce avea efect atât asupra curriculei, cât și asupra aspectului exterior al edificiilor. Diferența de aspect era cea între sediu de bancă – așa arătau școlile unde găseau crucifixul în clase – și primăriile din rural, de la noi – așa cum arătau școlile statului.
Sub aspect curricular, școlile confesionale aveau și abordări diferite. Țineau cu tot din adins să-l ajute pe elev să se descopere și să poată trăi independent, la final. Pare desuet să vă povestesc că în clasa a IX – a făceau cursuri de gătit. Vreți spune, vrem matematică! Și ei voiau. Dar mai voiau ceva: voiau că aibă copii sănătoși și capabili să se întrețină singuri. De aceea, aveau un spațiu special pentru cursurile de gătit, cu toate dotările, și porneau în abordarea cursului de la lecții despre nutriție. De asemenea, în jurul școlii nu erau chioșcuri, iar elevii din clasele mari găteau pentru cei mici, în timp ce cantina era permanent deschisă, iar laptele și fructele se găseau la discreție, mereu pregătite. Poate veți spune …eu îl trimit la școală, nu la cratiță…Îl vreau domn ori doamnă! Este oare rău să poți să te pregătești astfel pentru viață reală? E rău să știi să-ți pregătești cele necesare, astăzi, când totul pare că-ți vine de-a gata? Sunt abilitățile de gătit și de nutriție balast? Cu siguranță, nu. E mare lucru să știi să gătești bine și sănătos, mai ales că de mâncat …mănânci toată viață.
Erau învățați în școală chiar și cum să călătorească ….
Dacă aș aminti de modul în care se făceau orele de dans și muzică, iarăși vor fi contestatari care vor spune: eu îl trimit să învețe nu să se distreze. Să meargă la un liceu de artă cine vrea dans, muzică, desen. Da. Va merge cel care va vrea să performeze. Însă gustul vieții și șansa de a se descoperi trebuie să le aibă toți copiii. Și apoi, viața nu este doar un act trăit cu morgă. Văd tot mai des adulți care încearcă să învețe să câte la un instrument, chiar la la vârste mai înaintate, pentru că nu s-au putut descoperi până atunci, nu au avut unde. E clar, și aceste aspecte educative pot contura personalitățile armonice pe care ni le dorim și la care am visat și noi, dar la care am renunțat, fie că nu aveam unde, fie că nu aveam cu ce sau cu cine, fie că nu ne-a mai rămas timp pentru că am avut teme multe.
Dacă aș mai spune că prin bibliotecă treceai când voiai și nu-ți dădea nimeni peste mână dacă luai o carte și nici nu-ți cerea o sumedenie de documente să o ridici, sunt sigur că va spun ceea ce știți deja.
În fine, ce mi-a plăcut cel mai mult în modul irlandez de a înțelege educația, a fost programul de activități din clasele a IX – a și a XI -a. În clasa a IX -a, pe durata unui semestru, făceau voluntariat la un centru social. La sfârșit susțineau un proiect în fața conducerii școlii, a profesorilor dar și a părinților. Am văzut alegeri diverse ale elevilor. Unu elev a mers la un azil să-i învețe pe bătrâni cum să folosească telefonul mobil și să poată relaționa cu familia, alt elev a mers la o școală cu copii cu dizabilități, să-i învețe fotbal, că de fotbal era el pasionat. La întrebarea: Ce ai învățat din activitatea la centru, elevul a răspuns: Să mă bucur că sunt sănătos! Cred că a învățat ceva pentru viață, irlandezul acesta, așa cum, sunt convins că a învățat și cel care s-a ocupat de bătrâni. Oare nu avem noi astăzi destui specialiști, care nu au pic de compasiune pentru cei din jur? Și ne este bine, ne simțim în siguranță?!
Și pentru că am amintit de specialiști, în clasa a XI -a se puneau bazele formării. Era penultimul an de studiu, când elevii intrau pe făgașul maturizării și mai aveau un an până la turnirul examenelor. În funcție de ce simțeau în acest an de practică, știau cât să apese pe accelerație și în ce direcție să meargă. În clasa XI – a încercau să practice diferite profesii, în mediul profesional real. Cel care voia să se facă medic, spre exemplu, mergea la spital. Vedea acolo dacă îi place cu adevărat, sau dacă este doar un impuls plecat de acasă sau din vis. Odată ce se simțea confortabil în viața de spital, simțea că e drumul lui, că are pentru ce lupta la examenul final pentru a lua note maxime și pentru a accede la medicină.
Trebuie să recunoaștem că, la orientare profesională și vocațională stăm teribil de prost. Pe de o parte normele didactice sunt sfinte. Pe de altă parte, fiecare părinte vrea să-și vadă copilul făcând munci care au reprezentat aspirațiile sale neatinse. Așa se nasc șomerii și eșuații profesional, care constată că au stat ani buni în școală și la sfârșit fie nu le place ce trebuie să facă, fie nu știu să practice, pentru că abordarea nu a fost decât de teoretică și fără prea multă tragere de inimă.
Îmi amintesc tot din acea perioadă, una articol foarte aspru din Daily Mail, care critica școala românească de medicină, pentru că un medic român care s-a prezentat la un concurs, după ce a avut o prestație bună la proba teoretică, nu a știut să ia o tensiune pacientului.
În concluzie, fondul problemelor ne doare, iar simplul joc pe grafice, calendare sau articole nu face din școala noastră un mediu care să pregătească elevii cultural, profesional, emoționale, competițional, valoric, pentru o viață independentă, în care să se simtă bine profesional și în care să știe și să poată face ceea ce au de făcut.
