Cartea lui Stephan King, Despre scris, nu este chiar ceea ai crede că este, dar nici rău nu este să o ai în portofoliul de lecturi, dacă ești scriitor și mai ales dacă nu ești.
Dacă ești, e bună. De pe la 140 la 210, e chiar utilă. E zona cuminte și de folos pentru scriitori. Până atunci te tot plimbă, ca pe un personaj de carte, pentru a vedea ce ai de gând și câtă răbdare ai să afli părți din meșteșug. Și afli câte ceva care te poate ajuta, cu condiția să fii atent la mesajul care-ți spune, experiența e totul, lectura și scrisul, lectura și iarăși scrisul, lectura și … scrisul la fel de des ca lectura. Și, e logic ceea ce spune.
Spuneam că nu e un manual al cărui public sunt scriitorii. E normal, autorul este comercial, vrea să vândă. Prinde categorii de aspiranți – nu i-a curajul nimănui să bată-n taste, deși la un moment dat să exemplul fiului său care a vrut să câte la un instrument fără să aibă har -, vrea să acroșeze curioși, vrea să amețească ușor concurența și vrea să deschidă poarta spre trecerea mai clară în zona coach nemijlocit.
Unde se găsește cititorul fără aspirații la scris? Nu se găsește. Chiar dacă cititorul interesat doar să savureze produsul scriitoricesc – să nu-i spunem literar, pentru că după categoriile noastre pedante din școală, multe fragmente nu pot fi literatură așa cum știm noi ( tocmai am dat o explicație, deși King nu sfătuiește scriitorul să facă așa) – cititorul trebuie să treacă prin carte. Vede și el cum se joacă autorii cu personajele înainte să le trimită pe noptiere.
Mă opresc aici, deoarece King face o afirmație de bun simț: nu intrați în prea multe detalii! iar eu mai sus exact așa am făcut.
Bun. Cam atât am avut de spus. Ideea lui King este că trebuie găsită fosila poveștii și lăsată să iasă la suprafață. De aici pleacă totul și așa se începe o carte, cu descriere, dialog, personaje, simboluri.
Sunt de acord. Cum aș putea să nu fiu?! Din povești cresc cărțile, iar personajele trebuiască lăsate de capul lor, să evolueze și să crească. Și aici sunt de acord, dar până la un punct. Din păcate, nu am acel sânge de care amintește King prin cărțile sale, ca să las personajul să se piardă, să rătăcească cu necazul după el. Simt nevoia să-l rezolv, simt că e în grija mea și că problema lui este și a mea, motiv pentru care, nu mă îndur să las de izbeliște viața unui personaj, doar pentru a face cititorul să alunece pe pagini înfierbântat. Dacă scrieți și puteți, nu faceți așa. Eu mă împrietenesc atât de mult cu personajul încât nu-l lăsa să trăiască sub nivelul existenței mele, de autor, aflat la un birou luminos și lucrând din fotoliu. Mă deprimă suferința personajelor, mă stresează, mă chinuie. Nu le pot ține în tensiune sau nefericire, doar pentru a da cititorului plăcere. Nici nu le pot pune în gură vorbe pe care în general omul le rostește și țin de sinceritatea dialogului, așa cum scrie King, dar are nu sunt curate. Probabil și din acest motiv prefer eseul și nu proza. În personaje văd semeni, sau personajele de nasc din semeni, motiv pentru care, așa cum nu îndur să văd suferință la cei din jurul meu, fără să intervin, măcar cu o vorbă bună, așa pățesc și în relațiile cu personajele din narațiuni, motiv pentru care am aruncat în recycle bin giga baiți destui. Măcar aici, la tăiere l-am ascultat …chiar înainte să-l citesc pe King.
Dar voi nu faceți ca mine, faceți precum King și vă doresc să aveți succesul lui!
Blăjani – file de monografie
Retropelerinaje Buzoiene
Fascinația rostirii
Ceai de urzică
Daruri cu tâlc
Recuperări istorice
