Venim dintr-un timp al învrăjbirii ideologice. Așa au aplicat divide et impera comuniștii. Cei mai săraci din societatea erau îndemnați să-i vâneze pe cei pe care-i vedeau mai bogați decât ei. Așa a apărut celebra clasă persecutată a chiaburilor. Chiaburii nu erau burghezi, nu erau latifundiari, nu erau boieri, nici măcar nu se apropiau de aceste clase sociale, care oricum și-au salvat viața, emigrând și trăind în afară, beneficiind de relațiile pe care le aveau, școlile pe care le făceau și uneori de valorile pe care le dețineau. Chiaburii au fost oameni fără șansă când au dat năvală sovieticii și au impus cu forța comunizarea bunurilor. Ei nu erau bogați, ei erau gospodarii satelor, care prin energie, prin sacrificii personale, s-au printr-o continuitate familiară , au devenit treptat mai înstăriți.
Împotriva lor au fost manipulați de regimul sovietic cei săraci și fără școală. Ei trebuiau vânați, turnați, eliminați, Nu i-a fost greu regimului, pentru că, buni manipulatori sociali fiind, bolșevicii știau care sunt tarele individului uman, știau care-i sunt neputințele. Invidia este una. Așa că ideea și-a găsit imediat aderenți, mai ales că acțiunea era fără riscuri – nu era o răscoală, doar trebuia să toarne.
Așa au fost distruse câteva valori morale comune și a fost legiferată social o mare hidoșenie umană: ura împotriva celui care are sau mi se pare mie că are mai mult decât mine.
Ce s-a întâmplat de fapt? Au avut și detractorii mai mult? Nu. Dacă-l aduci pe celălalt la nivelul tău de avuție, nu te-ai înavuțit tu. Toate regimurile manipulatoare a lucrat cu șapele invidiei și i-au pus pe omeni să se lupte între ei ei pe motiv de avere. I-au învățat că lor le lipsește ceea ce și-ar dori este în buzunarul vecinilor. Regimurile care-i folosesc pe cei mai săraci din societate, i-au ținut în continuare săraci și buni în continuare de folosi, deși le-ar fi deschide mintea.
Cum ar fi putut să-i ajute să stea mai bine financiar? Dându-le ceea ce noi am spune astăzi …pomeni electorale? Nu. Ci redistribuind prin impozitare veniturile – cei care câștigă mai mult, plătesc întotdeauna mai mult – și crescând nivelul de educație. Educația – nu instrucția – ridică valoarea socială a fiecăruia. Ei bine, bolșevicii și comuniștii nu au procedat așa. Ei nu au dat, ci au încurajat vânătoarea omului de om. Le-a spus: nu așteptați de la noi să vă dăm, pentru că nu la noi sunt bani, ci la vecinii voștri. Vindeți-ii pe ei! Evident, vânătoarea aceasta nu a fost muncă din care să se întremeze cineva. Nici nu înnobilat pe nimeni. Faptul că vecinul pierdea ceea ce avea, nu-l îmbogățea pe vânătorul de oameni, nici măcar cât îl sătura la o masă de vânat pe vânătorul de piei cu blană. Cei mai săraci au fost duși în eroare, pentru că în loc să fie preocupați să le fie și lor un pic mai bine, au lucrat să îi fie vecinului mai rău. Invidia le-a jucat feste și poate că nu au realizat niciodată. De aceea se temeau comuniștii de Biserică, pentru că putea să le deschidă sufletul oamenilor, spre înțelegerea valorilor morale, iar propagarea urii nu ar fi funcționat.
Să nu credeți că s-a terminat învrăjbirea pe motiv de avere. Deloc. Sunt și astăzi politicieni care vor să ia voturi prin învrăjbire, pe chestiuni de impozitare. spre exemplu. Arată cu degetul spre o entitate sau altă, spunând că ei trebuie să fie impozitați mai mult sau că ei nu sunt impozitați și de aceea unii sunt săraci în societate. Inclusiv Biserica este atacată sub acest aspect, deși tema neimpozitării ei este falsă și într-un material ulterior voi argumenta.
Da, oamenii fără soluții, practică vrajba. Învrăjbirea prin indicarea prezumatului dușman e o dovadă de rea-credință. Să îi păcălești pe semeni spunând că le-ai da, dar trebuie să iei de la alții, este marea învrăjbire care încă divide comunitățile. Nu-i înveți pe oameni să-și facă undițe, doar îi inciți spunând: voi nu aveți pește, pentru că au ei prea multe undițe!
În realitatea, în societatea modernă, impozitarea este procentuală și din păcate, cel mai mult este impozitată munca, dar cei care muncesc nu cer un impozit mai mic pentru efortul lor, ci se iau după manipulatorii care le indică alte ținte.
Unde duc asemenea politici de învrăjbire publice și cât de păcătoase sunt? Duc la dezbinare și la și mai multă sărăcie. Valori precum munca, cumpătarea, buna chivernisire, etc. sunt date la o parte. În locul acestor valori este cultivată invidia și ura.
Care sunt riscurile individuale ale unor asemenea practici perverse? Bogăția sau sărăcia sunt concepte destul de volatile. Jocurile unei societăți complexe sub raport financiar, schimbă roluri. Pe de altă parte, fiecare dintre noi, este mai bogat sau mai sărac decât altul. De aceea am dat exemplul chiaburilor din satul românesc, care nu erau bogați, erau doar oameni care, după ce au fost împroprietăriți nu au pierdut la crâșmă ce au primit, ci au înmulțit. Extrapolând, dacă ne uităm în istorie, țăranii spre exemplu, au fost împroprietăriți de câteva ori, și, parte dintre ei au fost găsiți de următoarea reformă agrară tot fără pământ.
Deci bogăția sau sărăcia poate fi uneori doar iluzia ierbii mai verzi a vecinului, iar ideea care mi-a declanșat impulsul să scriu aceste rândul a fost ceea ce am auzit în ultimul timp: lasă să vină ruși să le ia averile.
Nu intru în detalii asupra amabilității rușilor, în calitatea lor de invadatori, însă tipul acesta de aspirații este o dovadă a faptului că societatea noastră este încă sub negrul trecutului. Fiecare este bogat și fiecare este sărac. Cele care se vede sărac pe el însuși, o face prin raportare la cel pe care-l crede mai bogat decât el. Doar o societate în care nimeni nu are nimic, nici măcar educație sau minte, este o societate în care toți sunt la fel, iar această societate ar dispărea precum dinozaurii.
Dacă așa stau lucrurile sub raport social, cum stau sub raport moral? Este bogăția un păcat și sărăcia o virtute?
Bogăția este condamnată sub aspectul legării omului prea mult de materie și evacuării vieții spirituale din cotidianul lui. I se atrage omului bogat atenția că poate trăi iluzoriu și nefericit atunci când își leagă existența doar de bunuri materiale, când acestea devin unicul scop al existenței.
Creștinismul nu a învrăjbit niciodată oamenii, desenând categorii de acest fel și nici nu a îndemnat la revoluții de de tip socialist. Atunci când, a propus comunitatea de bunuri în primele obști creștine, a fost doar un îndemn la alungarea grijilor materiale, pentru ca membrii comunității să se poată dedica, în egală măsură grijilor spirituale.
Bogăția și bogații sunt luați ca exemple evanghelice critice pentru a arăta că nu aceasta este finalitatea vieți. Finalitatea existenței terestre nu este legată de materie, ci de o existență spirituală, care dă bucurie și sens vieții. Producerea de bunuri poate fi un sens pe care cineva îl poate da existenței, însă el nu e și o binecuvântare a vieții. Ai bani, și după?! Ești cu adevărat mai fericit?! Nu! Fericirea omului vine din sufletul lui, nu din buzunarul lui. Fericirile de buzunar sunt ieftine, nu au valoare spirituală și sunt extrem de trecătoare. Cum s-ar explica altfel faptul că avem din ce în ce mai multe bunuri, dar și din ce în ce mai multe depresii și sinucideri?
Creștinismul face un lucru minunat: ne învață să nu ne lipim de bunuri, iar pentru a trăi astfel nu trebuie să fii parte din categorii predefinite precum cea de bogat și sărac. Nu există om care să nu-și dorească mai mult, deci să nu fie sărac, cumva și nu există persoană să nu aibă nimic de pierdut. Atâta vreme cât acceptăm că așa stau lucrurile, pierderea oricărui lucru, oricărei valori ne aduce suferință, așa cum neputința de a le avea, ne aduce tot suferință.
De suferința aceasta ne vindecă creștinismul. Un creștin știe că tot ce are are cu ajutorul lui Dumnezeu. Un creștin știe că tot ce pierde, pierde ca să facă loc altor daruri ale lui Dumnezeu. Un creștin mai știe că bunurile nu au valoare morală în sine, ci valoarea o capătă prin modul de utilizare. Le poți folosi spre bine, sau spre rău și astfel tu devii bun sau rău. Nu ești rău pentru că ai, ești rău pentru că folosești rău ceea ce ai.
Creștinismul vrea să te ajute să trăiești frumos. Poți trăi frumos dacă ai sufletul acru de invidie pe ce vezi la vecinul? Poți trăi frumos dacă epatezi cu ceea ce ai, să te vadă vecinul?
Atunci când, prin raportare la ceilalți ne considerăm bogați sau săraci, o facem din pofta de a avea mai mut, nu din înțelepciunea de a ne limita la ceea ce avem cu adevărat nevoie.
Se spune că nu sunt oameni bogați sau săraci, ci oameni cu nevoi mai mari sau mai mici.
Banii nu ajung niciodată, oricâți ai avea, pentru că mereu îți propui alte ținte, mai mari, iar societatea de consum te face mereu nefericit pentru că, niciodată, absolut niciodată, nu vei putea avea cânt vezi cu ochii. Mereu oferta va fi mai mare decât posibilitatea ta de a cumpăra.
Cum te mai ajută creștinismul cerându-ți să nu te legi de bunuri? Îți salvează viața! Cum îți salvează viața? În viață nu poți merge doar în progres. Uneori pierzi. Uneori pierzi tot. Gândiți-vă cât pierd oamenii în timp de război. Își pierd parte din agoniseală, poate că își pierd casa. Ați văzut cum arată blocurile în Kiev. Sigur, pierderea este necinstită, iar cel care pierde nu are vina majoră și totuși pierde. Nu poate face nimic să nu piardă, pentru că nu ține de el. Se poate însă ruga la Dumnezeu să-l întărească și să-l ajute să înțeleagă că acele bunuri, așa cum le-a făcut odată, le va mai putea face încă o dată, cel puțin parțial.
Învățătura creștină ne salvează viața, ajutându-ne să pricepem rolurilor bunurilor în viața noastră. Ne ajută să ne punem ștreangul de gât atunci când pierdem sau ne ferește să murim de inimă rea.
Ești bun creștin când dai bunurilor o măsură corectă în viața ta, nu când te plângi de sărăcie și ești mereu nefericit.
Și pentru a vă oferi și o mărturie creștină nemijlocită în argumentarea celor afirmate mai sus, îl iau chezași pe un sfânt de-al nostru, pe Sfântul Ioan Cassian. În lucrarea sa despre cele opt gânduri ale răutății, inclusă și în Filocalie, vorbește și despre bogăție, ca piedică în cale mântuirii. E drept, se adresează călugărilor, însă o face atât de echilibrat și deschis, încât nu ai cum să nu găsești sfat și tu, care nu ești călugăr.
Este virtuos cel care nu-și dorește bogăția, nu cel care nu o poate dobândi, ne învață Sfântul.
De asemenea, insistă ca monahul să nu aibă nimic, chiar nimic. De ce merge până la ceea ce nouă ni s-ar părea imposibil? Pentru că orice bun l-ar face să-și pună nădejdea în altceva decât în ajutorul lui Dumnezeu. Insistă ca monahul să nu aibă nimic nici măcar pentru bătrânețe, atunci când se gândește că trebuie să dea ceva în schimbul îngrijirii sale. De ce să nu aibă nici măcar pentru atunci? Pentru că ar da dovadă de lipsa încrederii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
În același timp, se pronunță clar: monahul să muncească, iar cine nu muncește, să nu mănânce!
Nu sunt contradictorii cele două învățături. Nu, sunt doar creștine. Muncești, creezi buri materiale, pe care le folosești pentru a le da valoare punându-le în lucru pentru cei din jur – și aici nu mă refer la împroprietărirea celor din jur, ci la creare de alte oportunități – nu asumându-ți-le în mod egoist, pentru tine.
Așa au apărut marile valori culturale, spirituale, prin îmbogățire reciprocă, nu prin sărăcire reciprocă, prin muncă dăruită, iar munca dăruită nu înseamnă doar milostenie, pentru că acesta poate moleși.
Ceea ce ai să devină suport pe care să urce cel de lângă tine, nu laviță pe care să doarmă, așteptând să primească întreaga viață, de aceea, un sfânt părinte îndemna să asude milostenia în mâna ta, pentru ca celui care o primește să-i fie folos, nu pagubă.
Deci creștinismul nu are nimic în comun cu toate doctrinele sociale care învrăjbesc oamenii pe motiv de avere. Creștinismul ne învață ca sursa reală a existenței noastre este Dumnezeu, iar pe Dumnezeu îl vedem și-l putem iubi în aproapele nostru, pe care-l putem admira, urma, sau susține, la nevoie.