Cum adică sântul dintre lumi, veți spune! Nu sunt oare toți sfinții intre cele două lumi, între lumea de aici și lumea de dincolo, între lumea văzută și lumea nevăzută, între lumea pregătitoare și lumea făgăduită?

Da, evident că așa este! Viața de aici a fost doar un pretext divin al celei viitoare, o pregustare a veșniciei. E clar că toți sfinții au fost între lumi, sau mai bine zis au fost cu mintea și cu palmele împreunate spre lumea de dincolo, însă Sfântul Ioan Casian, a fost între lumi și altfel.

S-a născut în Dobrogea și a murit la Marsilia, are peșteră aici, are mănăstire în Galia, a fost făcut diacon la Constantinopol, și, pare-se preot a fost hirotonit de că către episcopul Romei ( pe atunci, slavă Domnului, nu avea grănițuiri confesionale), fără să-și dorească este și în calendarul ortodox și în cel catolic ( și-ar fi dorit să fie un singur calendar, nu două), a fost călugăr, dar a scris atât de blând încât nimic din ceea ce spune nu te deznădăjduiește, dacă nu ai rasă.

Sfântul Ioan Casian s-a născut în Sciția Minor, Dobrogea, aprox. 360 și a murit la 435, la Marsilia. În jurul anilor 370-380, pleacă împreună cu sora și prietenul Gherman la Bethleem. De aici a mers în Anatolia, unde a cunoscut comunitățile monahale înființate de Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur. În periplul lui spiritual străbate și deșertul egiptean, pentru a lua binecuvântarea pustnicilor Antonie și Pahomie.

În cele din urmă duce cu el toată această experiență mistică unică în Apus, în Galia, unde temeluiește două locuri pentru sufletele aflate în căutare, să le scutească de  osteneala de a-i imita drumul: o mănăstire de maici și o mănăstire de călugări. Le face, devine astfel părinte al monahismului Apusean, dar nu un părinte de ziduri și locuri, ci de comunități și suflete.

Dă sens creațiilor sale spirituale prin ceea ce vorbește și scrie. Dacă ceea ce a vorbit a rămas acolo, în vreme, și se vede doar din câte suflete a zidit, ceea ce a scris rămâne peste timp. Are lucrări frumoase și pline de duh. Toate sunt minunate, însă mie îmi încălzește cel mai mult sufletul o scriere cuprinsă în Filocalia părintelui Stăniloae: Către Episcopul Castor despre cele opt gânduri ale răutății. 

De fiecare dată când am citit textul, am folosit altă culoare a creionului, fiindcă am descoperit gânduri și sensuri noi. Cum terminam lectura, credeam că am luat tot ce era de luat, dar când citeam … în fața ochilor se petrecea o minune. Ca într-un soft performant textul parcă s-a rescris de la ultima mea lectură. Sensuri noi, frumuseți noi. Să mai fi lucrat Sfântul între timp la slove? Pentru a-l … prinde în fapt, m-am hotărât să scot din context câteva fraze, pentru a vedea dacă le mai poate schimba până la următoarea zi de 28 februarie, când îi este sărbătoarea, iar eu îl voi cinsti prin lectură:

Ce zice Sfântul despre înfrânarea pântecelui, spre exemplu;

Aceștia nu au lăsat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împărtășirii de bucate, nici aceiași măsură pentru toți. Fiindcă nu toți au aceeași tărie și aceeași vârstă; apoi și din pricina slăbiciunii unora sau unei deprinderi mai gingașe a trupului. Însă un lucru au rânduit tuturor: să fugă de îmbuibarea și săturarea pântecului. 

Și au zis părinții că unul mâncând două litre de pâine e încă flămând, iar altul mâncând o litră sau șase uncii se satură. Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singură regulă pentru înfrânare: să nu se amăgească nimeni cu săturarea pântecului și să nu se lase furt de plăcerea gătejului. 

Slăbiciunea trupului nu dăunează nu dăunează curăției inimii când dăm trupului nu ceea ce voiește plăcerea, ci ceea ce cere slăbiciunea. 

Regula înfrânării și canonul așezat de părinți este acesta: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea până ce mai are încă poftă și să nu se aștepte să se sature. 

Înfrânarea și iubirea de argint călăuzește sufletul spre curăție când înseamnă nu numai lipsa banilor, ci și lipsa poftei de ai avea. Reținerea de la mânie, de la întristare, de la slava deșartă și mândrie înfăptuite curăția întreagă a sufletului. 

Așa a transformat Sfântul Ioan Casian  asprimea vieții sale ascetice în dulceața echilibrată și înțeleaptă a sfatului. El s-a adresat monahilor, însă poți spune că doar lor le sunt utile învățăturile – cel puțin în capitolul despre lăcomia pântecelui, din care am extras texte.

De aceea l-am numit sfântul dintre lumi, pentru că de acolo, din lumea chiliei, nu pune asprime mai mare vieții nimănui, nici celui din obște nici celui din lume, iar celui din lume îi vin bine sfaturile sale!

La sfârșitul lumii de aici, nu vreme toți și lumea de dincolo? Iar dacă o vreme cum am putea să-i trecem pragul cărând cu noi povara gândurilor răutății?!