Bune e vinul ghiurghiuliu, să nu fie pe costum

După o participare la o dezbatere despre natură și sustenabilitate, la Queen’s University, în discuțiile dintre sesiuni, noi, est-europenii, pe vremea aceea încă mai reprezentam figuri exotice. Deși lumea lor era plină de indieni, arabi și chinezi, Estul Europei era încă privit ca un spațiu la celor scăpați din cuști. Cumva, așa și era, însă nu la nivelul la care gândeau cei din lumea liberă.

Era dezavantaje, dar mai ales avantaje. Nu era extrem de dificil să-și găsești un rost și o susținere pe acolo, chiar dacă nu era una mănoasă. Cel puțin așa am perceput eu momentul.

Am primit și eu mâini de ajutor și idei de oportunități academice, dar, evident, legat fiind sentimental de glie, eram mai preocupat de munca mea, decât de orice altceva, așa că am evitat elegant variante care reprezentau, cum mi se spunea, porți spre politica europeană, care trebuia înțeleasă și promovată mai mult în România.

Ceva totuși mi-a plăcut. O entitate neguvernamentală voia să ofere experiențe comunitare celor care se implicau în politica locală. Eu tocmai fusesem ales în Consiliul local, datorită generozității unor alegători entuziaști, care-mi spuneau că doar așa mai au motiv să iasă la vot.

Am acceptat rapid invitația de a participa la un periplu anglo-irlandez, care viza alcătuirea unui grup de consilieri locali din diferite țări, care timp de două săptămâni vizitau diferite comunității și aveau întâlniri cu responsabili locali, în genere primari.

După un popas la Bruxelles, am zburat către George Best Belfast City Airport, iar apoi gazdele mele au avut grija să mă recupereze și să mă planteze la Dublin. A doua zi totul trebuia să înceapă în Downpatrick , iar mie mi s-a părut extraordinar să încep acest voiaj inedit, de acolo, din locul Sfântului Patrick, creștinătorul irlandezilor.

Ajuns la Hotel, după o călătorie destul se cețoasă și o masă frugală, pe care nu am înțeles-o prea bine, m-am retras cu gândul să fiu a doua zi în formă. Nu erau ușor să-ți lași gazdele la ore care nu erau încă mici, în Irlanda. Pofta lor de depăna ziua la o chitară și un whisky, era afectată. Dar, trebuia să fii de cursă lungă și bine antrenat, pentru că după povești, urmau cântecele lor ba glorioase, ba tragice, ba de inimă albastră, ba de …Johnny Cash. Culmea, evident, a fost Whisky in the Jar. Chiar dacă nu am fost la pub, veselia mi-a trecut de ușă, undeva pe la unu.

Dar, ei cu Whisky in the Jar, eu cu vin în geamantan. Vă e cunoscut, obiceiul nostru, al românilor, de a lua câte o sticlă de vin de plastic, în geamantan, nu?! Ei bine așa s-a întâmplat și în cazul meu. Mai precis, un alt român, probabil călător la la Londra unde am făcut escală, a vrut să le aducă amicilor un gust de România. Când mi-am deschis geamantanul cu haine, un miros aromat se evapora din tot ce era în interior. Probabil fusese must și sigur fusese roșu, pentru că toate cămășile erau roz, iar costumul cu care trebuia să impresionez primari, era deja ușor macerat.

Disperat m-am dus la recepție, să văd ce pot salva. A doua zi, la 9, primarul ne aștepta. Cu greu au reușit să mai scoată câte ceva din hainele pe care Mirela mi le așezase perfect și îndestulat.

A doua zi, primarul cu colan, oficial, eu în tricou și cu u pulovăr pe deasupra. Doar la hanul primarului, din ferma proprie, când a renunțat la tot felul de însemne, m-am simțit ceva mai în largul meu, deși parcă tot mai emanau un aer de cramă hainele.

Până și ziarul local a redat povestea, doar că nu avem vie pe vremea aceea să-mi fi făcut ceva publicitate. Oricum, mustul românesc ajunsese pe prima pagină.

Devenise atât de populară povestea vinului românesc depozitat în haine, încât, la fiecare întâlnire, era reprodusă cu haz, chiar și acolo unde. pentru mine, mai straniu decât vinul meu era faptul că destule comunități erau conduse de primari care veneau de peste mări și țări și, care, după ce au avut succes profesional și financiar, s-au dedicat slujbei în folosul comunității, iar serviciile le-au fost acceptate.

Sale!