În timp ce mă îndreptam spre Castelul Cantacuzino am dat peste  un protest pe Facebook împotriva străinilor care au cumpărat pământ în România. Aceștia erau considerați hoți, care fură siguranța alimentară a copiilor.

Da, ce să zic, e un punct de vedere, doar că noi, românii, ne-am vândut pământul pe care nu prea l-am făcut să fie productiv. Ne-am plâns că nu este rentabilă agricultura, iar acum când au venit alții să facă agricultură, ne dăm de ceasul morții.

Am ajuns la Castelul Cantacuzino pentru prima dată. Ce să constat? Acum e al unor nemți și este administrat de o firmă privată, care se pare că l-a făcut profitabil, prin încasarea unei taxe de 40 de lei/persoană, prin punerea la dispoziție a unui spațiu expozițional cu tematică mereu nouă și prin amenajarea unui restaurant.

Statul român nu l-a cumpărat, deși, cu siguranță, avea mai mulți bani decât orice investitor privat. Nu protestează nimeni că ne-am înstrăinat patrimoniul național? Se pare că nu și în fiecare zi mor monumente, fără să ne gândim că obiectivele culturale  aduc mai mulți bani decât industria, în destule locuri din lume,

Nici nu știu dacă să fiu trist că nu l-a cumpărat statul român. Probabil dacă-l cumpăra avea doi directori numiți de partid, trei contabili, zece guarzi, 3 femei de serviciu, un șofer, și 2 ghizi. Așa, la Castelul Cantacuzino beneficiezi de ghidaj permanent, iar parcarea este mereu plină.

Din păcate, statul nostru l-a folosit în perioada comunistă – a funcționat aici un fel de sanatoriu pentru securiști -, iar când a venit vremea să-l retrocedeze gata uzat, nici măcar în stare să-l cumpere nu a fost. Familia l-a vândut, iar proprietarii s-au tot schimbat, doar Ministerul Culturii nu și-a manifestat dorința de a-l face bun național.

Deși nu mai este atât de spectaculos pe cât a fost, deoarece comuniștii noștri au șters parte din simboluri și s-au dovedit ignoranți la întâlnirea cu istoria, Palatul Cantacuzino este bine întreținut și merită văzut. Nu sunt exponate multe, însă ghidajul e bun, iar arhitectura este minunată.

Situat în Bușteni, pe strada Zamora, Palatul a fost construit în stil neromânesc de către Grigore Cantacuzino, numit Nababul pentru întinderea moșiilor sale. Om cu carte dar și om politic – pe atunci așa stăteau lucrurile – Nababul a avut o avere impresionantă, la fel de mare, sau chiar mai mare decât a Regelui.

Pământuri, petrol, moșteniri. Toate au aparținut Nababului, iar banii erau atât de mulți încât a dorit să-și paveze curtea cu monede de aur.

Se spune că i-a cerut regelui permisiunea să o facă, iar regele i-ar fi răspuns: dacă pavezi cu o parte în sus, e chipul regelui și e lezmajestate să-i calci chipul. Dacă pui monezile invers, e stema țării și nu poți călca pe ea. Ai putea să pui pe cant monezile, chiar dacă intră mai multe…dar scrie Nihil Sine Deo și….

A murit și nu a mai apucat să paveze curtea în monede și nici să se bucure prea mult de castel nu a reușit. Nababul a lăsat în urmă o pleiadă de fii politicieni buni, foști primari ai capitalei.  Când a murit și el era președintele Senatului, după ce fusese președinte al Consiliului de Miniștri.

Impresionează totul la castel: pardoselile, tavanele de lemn pictat, șemineurile în foiță de aur, feroneria comandată la Paris, ușile sculptate și mai ales vitraliile din sticlă de Murano, pline de simboluri, predominat fiind simbolul bufniței, ca semn al înțelepciunii. Evident, nu lipsesc nici simbolurile masonice și nici emblemele familiei.

Bani mulți avea Nababul, dar și o istorie de familie de aproximativ 1000 de ani. O istorie cu căderi și ridicări. O istorie în care banii și cultura au călătorit împreună. Boala societății noastre este că banii sunt câștigați, fără ca să influențeze nivelul cultural al celui ce-i are.

Dintre toate încăperile castelului, Sala Balului este cea mai impresionantă. Pereții sunt pictați cu simbolurile heraldice ale tuturor familiilor cu care s-au înrudit Cantacuzinii și cu picturi în mărime naturală ale înaintașilor. Cea mai luminoasă figură este Șerban Cantacuzino.

Sala Balului are o acustică bună, fiind locul de pe scena căreia a încântat Enescu publicul. Unică este și scara ce urcă la etaj, construită după principiul dominoului.

Interesant este și etajul, unde, în fostele dormitoare ale familiei și în Salonul Ardelenesc – era ornat cu obiecte tradiționale ardelenești – acum e amenajat un spațiu expozițional. Acum era o expoziție Kabuki, de artă japoneză. Foarte atractivă combinația dintre arta japoneză și istoria Nababului.

În timpul verii este extrem de atractivă și grădina Castelului Cantacuzino, de pe terasa căruia de vede Crucea de pe Caraiman. Întreaga proprietare are 3 hectare, care cuprind curtea Castelului și pădurea din spate.

Quoe nocet docent, adică necazul de învață. Acesta este motoul scris pe sticlă al familiei și se pare că a așa a fost. Reprezentanții familiei au călătorit cu folos în istorie și au lăsat momente frumoase, Castelul prințului Grigore Cantacuzino fiind doar un exemplu.