Dostoievski reloaded

Cumplită situație în spațiul slav de astăzi. Jean-Benoit Poulle comenta sub titlul La guerre saint de Putine , comenta discursul ținut pe patriarhul Kiril, în Duminica Iertării, pe timp de război între ortodocșii ruși și cei ucraineni.

Fără dubiu, situația este mai mult decât delicată, iar vocea Patriarhului este una cu a lui Putin și parcă doar învelișul exterior este biblic, miezul pare scris de Alexandr Dughin.

Sigur, vorbim despre o biserică ținută în captivitate, o biserică bazată pe modelul tradițional al relației cu statul, dar și pe aspirațiile imperialiste ale unui stat care vrea să cucerească noi spații, prin orice mijloace.

Straniu, ceea ce se întâmplă acum în Rusia și Ucraina seamănă cu ceea ce Dostoievski proiecta în Frații Karamazov, ca petrecându-se în spațiul catolic, cu secole în urmă: Legenda Marelui Inchizitor.

Poate pare excesivă comparația, dar, totuși capul bisericii ruse pare decuplat de la legătura cu divinitatea și cantonat în cazarma luptei pământești de cucerire sau păstrare a unor teritorii, fără ca duhul păcii să fie primit la masa clipei.

Am în urechi multe părți din discursul Marelui Inchizitor, ținut în fața lui Iisus și fără a fi deloc exagerat, atunci când am citit predica patriarhului Kiril, fără să caut similitudini parcă în subtext am găsit fraze precum:

Atunci ascultă: nu suntem cu tine, ci cu El , iată secretul nostru!

…și chiar: Dar vom spune că te ascultăm și că guvernăm în numele tău. Așa că îl vom înșela din nou pentru că nu-l vom mai lăsa să se apropie de noi. Și tocmai în această înșelăciune va suferi suferința noastră, deoarece va trebui să mintim.

Dacă exagerez cu interpretarea, iertată să-mi fie vina, dar parcă Kiril a vorbit mai mult din loja Cezarului, împărtășindu-i aspirațiile, decât a grăit din duhul păcii.

E greu de presupus care va fi finalul. Nici Putin nu l-a putut intui, deși ar fi trebuit. Poate că evitarea subiectului ar fi mai utilă, dar, totuși, când vezi atâtea vieți ieșite din cristelnița aceluiași duh, că se suprimă una pe alta, iar liderii politici și spirituali își fac doar calcule politice și nu în duhul lui Dumnezeu, fără să vrei te gândești la faptul că lumea aceasta nu-și mai găsește chipul lui Dumnezeu din ea, nici acolo măcar la lumina de sub policandru.

Orice scâncet înăbușit de război, orice strigăt de mamă disperată, orice fiu rămas fără tată sunt realități concrete, sunt ființe unice, fragile, dăruite de Dumnezeu lumii. Nu sunt simple statistici care trebuie să ducă la rezultate victorioase pentru palida glorie istorică. Nu sunt simple victime, ci oameni.

Reagan vorbea în discursurile sale despre imperiul diavolului. URSS cel ateu a fost destrămat și, în în consecință, diavolul a fost alungat. Atunci lupta se dădea fățiș împotriva lui Dumnezeu. Astăzi, Dumnezeu este invocat ca scop și finalitate, ca părtaș la lupta care sfarmă ziduri și omoară vieți.

Dacă de la politicieni, fie ei și foarte atenți în etalarea credinței când e poporul de față, te aștepți la orice, pentru că le știm cu toții felul, la patriarhul Kiril era de așteptat să fie mai bun prieten cu porumbelul păcii, ca trimis al Duhului, decât cu Putin, chiar dacă puterea de acum și de aici pare a fi a ultimului.

Războiul acesta nu i-a știrbit patriarhului Kiril din imagine, așa cum pare, ci i-a luat perspectiva cerului pentru, care și în numele căruia vorbește. Da, a fost poftit Domnul să-și vadă de treaba lui, până ce mai puternicii momentului vor pune ordine în interesele lor de aici, dar dincolo stă și judecă și s-ar putea să-ia asculte întâi pe cei care astăzi plâng și se tânguiesc și apoi pe cel care a vorbit senin în Duminica Iertării, fără să-i cadă lacrimi pe conștiință-i destul de încruntată.