S-a încheiat o perioadă lungă și grea, un coșmar în care unii doar au visat urât, iar alții au fost înghițiți de urât. Ne-am temut, am protestat, ne-am lamentat și, unii dintre noi am respectat indicațiile celor care au gestionat criza sanitară.
Dacă privim în urmă, nu știm prea bine ce a fost. Societatea liberală ne-a dat, cum era și firesc, dreptul la cuvânt. Am devenit toți specialiști în pandemie, până când subiectul a fost înlocuit cu războiul. Acum, evident, am devenit, strategi militari. E greu să treci de la una la alta, de la pandemie la război, dar oricum e mai interesant decât să te întorci la politică, fotbal și religie, unde masa de pricepuți este mult mai mare.
Și dacă totuși este adevărat că a trecut pandemia, chiar dacă nu ne este drag să ne mai gândim la ea, poate că nu ar fi rău să vedem dacă a rămas și altceva decât suferință în urmă.
Fiecare moment istoric are pedagogia lui, o pedagogie din care cei drept nu deprindem mare lucru, dar nu ar fi rău să o facem.
Din drama pandemiei am putea învăța că trebuie să avem încredere unii în alții. Nu am avut încredere în cei destinați să ne îngrijească și să ne protejeze și am avut de suferit. Fie am crezut în tot felul de teorii conspiraționiste, fie am dat mai mult credit rețelelor de socializare, în loc să ascultăm pe cei a căror profesie e să ne trateze. Dacă am fi avut încredere mai mare în profesioniști, astăzi poate că eram mai mulți. Desigur, au fost destule gafe și stângăcii, dar acestea sunt firești la confruntarea cu necunoscutul și la înfruntarea noastră cu propria tară: indisciplina.
Am putea învăța din lecția pandemiei să avem o scară a valorilor care ne poate fi de folos. Din păcate, cel mai mare dușman al fiecăruia dintre noi, suntem noi înșine. Dacă în loc să ascultăm toate inepțiile și să fim preocupați de cine și de ce a dat drumul virusului ucigaș ne îngrijeam de noi și de cei din jurul nostru, ne făceam mai mult bine decât de imaginăm.
Dar acesta este trecutul. Ce rezonanță are perioada care s-a încheiat la nivel individual? Tot la nevoia de a avea încredere unul în celălalt am să mă refere. Și pentru materialul este scris pentru revista medicală Iris -, vreau să argumentez de ce este important să avem încredere în medici și cât de mult bine ne putem face singuri, astfel.
Medicii se spun adesea că atunci când pacientul este negativist și foarte sceptic, munca de-al aduce la normalitate este mai dificilă. Nu merge treaba, mereu e o piedică. Efortul este mai mare, eșecul este mai des.
Un deceniu de studii medicale și poate alte decenii de practică nu por fi înlocuite de fiecare dintre noi cu câteva minute sau ceasuri de Google. E o practică astăzi firească să dai repede search ori de câte ori te doare ceva. Am făcut-o și eu, pentru mai multă documentare. Din păcate, informațiile sunt contradictorii sau insuficiente, iar pretenția de a te duce la medic cu diagnosticul pus deja de tine, nu e dovadă de prea multă iubire de sine.
Plecat de acasă cu ideea fixă a unui diagnostic de tine știut, sfatul și constatările medicului intră în coliziune cu ceea ce în mintea s-a fixat deja. De aici începe suferința interioară, mai dură decât cea fizică. Ești derutat și te-ai derutat singur, iar dacă îți mai dă un vecin sau un amic un motiv de îndoială, trăiești o dramă, o dramă a neîncrederii și din care nici medicului nu-i este greu să te salveze.
Cred că lecție cea mai mare a pandemiei este aceasta: ai încredere în cel care te tratează și îți vei da mai multe șanse.
Ceai de urzică
Retropelerinaje Buzoiene
Blăjani – file de monografie
Fascinația rostirii
Daruri cu tâlc
Cuvant despre Cer
