O curiozitate în peisajul editorial românesc interbelic l-a reprezentat publicarea volumului “URSS-azi” (1935), rezultat al unei vizite efectuate de către ALEXANDRU SAHIA (1908-1937), în Ţara Sovietelor. Prin contrast cu Panait Istrati (1884-1935)- (care într-un volum similar se arăta total dezamăgit şi chiar revoltat faţă de stările de lucruri din patria lui Lenin şi Stalin), Sahia a scris o relatare vibrantă, profund favorabilă URSS, fiind realmente sedus de ceea ce văzuse acolo . Perspicacitatea reporterului lăsase locul unui entuziasm cu accente naive. El era categoric sincer şi nu există dovezi conform cărora ar fi fost stipendiat sau favorizat în vreun fel, pentru a publica o asemenea relatare. Cartea a apărut cu oarecare dificultate în România, (subiectul ei fiind considerat relativ delicat) deși între România și URSS fuseseră stabilite relații diplomatice, începând cu anul 1934, iar Nicolae Titulescu (ministrul de Externe din acea perioadă a țării noastre) făcea eforturi mari pentru a realiza un pact de asistență mutuală cu sovieticii, în dorința lui de a normaliza pe deplin, relațiile dintre București și Moscova. Conform relatărilor lui Sahia însuși, muncitorii tipografi responsabili de apariția cărții s-ar fi arătat din start entuziasmați față de un asemenea subiect, considerând că URSS trebuia cunoscută cu adevărat de către opinia publică din România. Sahia a fost sedus de metroul moscovit, de monumentele arhitectonice vechi și noi din capitala sovietică, de peisajele industriale și rurale ale uriașei puteri de la răsărit. Evident, nu a reușit să vadă decât fragmente din marele mozaic sovietic, dar nicăieri nu reperase vreo fisură. Autorul ne asigură că a refuzat în chip ostentativ orice ghid local, mizând pe empirismul observațiilor sale directe, tocmai pentru a se convinge că realitățile sovietice sunt conforme așteptărilor sale. Ținând cont de concluziile la care ajunsese, nu ar fi fost defel dezamăgit. Totul îi părea fascinant, grandios, unic. Cutare colhoznică este reținută în principal pentru înfățișarea ei fizică extrem de atrăgătoare (deloc ciudat, întrucât rusoaicele și- femeile slave- generic vorbind – se pot mândri cu frumusețea lor, în multe cazuri) , iar reperele vieții de familie (așa cum erau ele statuate de către noul regim comunist din fosta Rusie imperială), le echivalează cu modernitatea eficientă. Sahia semăna cu un copil sărman, scăpat în interiorul unui uriaș magazin cu jucării și delicatese, aflat la dispoziția sa, pentru o vreme. Este o reacție care contrasta profund cu modalitatea majorității românilor, pentru care tot ceea ce venea din Rusia, nu putea fi decât primejdios. Și totuși, dacă aruncăm o privire mai largă spre Occident, vom afla nume cu mult mai celebre decât acela al lui Sahia, care au slăvit URSS în textele lor, ce-i drept- adesea contra cost. Adică, solid stipendiați de către Moscova. Alexandru Sahia era însă alcătuit, dintr-o altă plămadă sufletească. Fiul unui țăran înstărit (devenit la un moment dat chiar primar liberal , în comuna Mănăstirea- o fostă moșie regală din actualul județ Călărași), tânărul Alexandru era o combinație de rebelo- marginal, care nu reușea să-și afle calea existenței. De o sensibilitate maladivă, empatic față de dramele celor săraci și nedreptățiți, foarte naiv, fidel într-o amiciție, el semăna oarecum cu Panait Istrati, fiind însă cu mult mai idealist decât celebrul fiu al Brăilei. Mai idealist și mai stângaci în planul realităților. Avea talent jurnalistic cert și l-a utilizat din plin, polemizând dur, cu nume active ale presei naționaliste din România acelor ani. Legionarii l-au detestat, tradiționaliștii l-au considerat un biet plăvan ivit din Bărăgan, care se făcea sistematic de râs. Și totuși, Sahia nu a fost defel un plăvan, ci- un condeier care făcea față multor dueluri de idei, un exemplu în acest sens, fiind o confruntare publicistică pe care a avut-o, cu mult mai popularul Mircea Eliade. Atracția lui Sahia față de comunism, venea mai curând dintr-un fel de frondă structurală, proprie cuiva care nu-și găsea mai nicăieri locul. O trecere prin mediul monahal îl scârbise, alta- prin cel cazon- îl șocase. Presa i s-a potrivit, dar așa cum o înțelegea el, adică în slujba ideii de egalitate universală. URSS era exact ce căuta Sahia în acel context. Un spațiu total diferit față de ceea ce cunoscuse până atunci. Unul care se potrivea stării sale de intelectual proletar veșnic în criză, veșnic nemulțumit. Poate că dacă ar fi cunoscut mai în adâncime realitatea din spatele imaginilor impresionante sovietice, Sahia ar fi repetat reacția de respingere pe care o avusese Panait Istrati. Sau… poate că nu. Un lucru este evident: Sahia nu era nici pe departe un sărăntoc. Poseda la un moment dat, un statut social de mic afacerist, fie și dacă avem în vedere, cele două taxiuri al căror proprietar era și care erau active, aducându-i un venit constant și decent. Se mai adăugau aici, diverse venituri provenite din publicistică. Niciodată căsătorit, ros de o nemulțumire perpetuă, Sahia își proiectase în exaltarea sa prosovietică, o mare parte din frustrările secrete care îl însoțeau permanent.