Rugăciune – Vasile Cârlova

Rugăciune

 

Fiinţă naltă, lungă vedere,

Izvor puternic de mângâiere,

Pavăză sfântă ăstui pământ!

Dă ascultare, nu-ţi fie silă,

Unui glas jalnic, ce cere milă,

Ce a e plânge are cuvânt.

 

Nu se cuvine a se răpune

În vânt ca fumul o rugăciune

Cu plâns făcută lângă altar,

Unde nădejde are oricine

Să dobândească cerând vrun bine

Sau lui să-ncete vrun amar.

 

Unde tot omul, când îţi vorbeşte

Vorbe în taină, smerit priveşte

A ta fiinţă de faţă stând;

Unde tu însuţi simţi datorie,

S-arăţi oricărui spre bucurie,

Că vrei fierbinte s-ajuţi oricând!

 

A ta purtare nemărginită

În veci urmează a fi pornită

Spre uşurinţă şi spre folos;

Nici să nu lase p-a ta zidire

Tristă să zacă în asuprire,

Să nu te simţă de reazem jos!

 

Nu cer prisoase sau nălucire;

Voiesc dreptate, cer mântuire

Patriii mele, jalnic pământ,

Vai! ale cării necazuri multe

Ce suflet poate să le asculte

Şi să nu plângă dând crezământ!

 

La ea te-ntoarce, de vezi cum geme,

Cum a se plânge însuţi se teme,

Privind că este tuturor joc,

Unde dreptatea cătare n-are,

Nici asupritul face strigare,

Căci el în vină cade pe loc.

 

Destule veacuri, de când o soartă

Nemilostivă, mereu ne poartă

Spre osândire, cum e mai rău!

Destule veacuri, de când suspină,

Mâhnirii jertfă, fără lumină

Încât nu vede nici cerul tău.

 

Vântul îi suflă tot neplăcere,

Norii îi plouă nemângâiere,

De flori nu gustă plăcut miros,

A primăverii dulce ivire

Pentru ea n-are înveselire,

Ei nu răvarsără nimic frumos.

 

Din ale tale bunătăţi, fapte

Spre fericire tuturor date

Ea numai parte n-are de loc,

Ea numai râvna unui părinte

Puternic foarte deloc nu simte,

Ca să-i aducă dulce noroc.

 

Nu cumva, Soare, că merit n-are

Să se numească naţie mare,

Să guste dreptul cuviincios,

Când în tot chipul spre fată poate

Nepreţuite daruri s-arate

Cu care lumii să dea folos ?

 

Cu dreptul este, naltă fiinţă,

A fi în astă grea neputinţă,

Acum s-ajungă aşa de prost

Fiica acelor, ce, cât se poate

Cu strălucire urmând în toate,

Stăpânitorii lumii au fost ?

 

Cu ce dreptate pradă să fie,

Să tot încerce sfântă urgie,

Când împotrivă-ţi ea n-a urmat ?

Cu ce dreptate strenii calcă

Dreptul asupră-i, când rău să facă

Ea lor vreodată n-a cugetat ?

 

De e greşită ţie, Părinte,

Milostivire în sfârşit simte,

Te rog, înceată-l biciul de foc;

Iar dacă soarta de răutate

O asupreşte, pe nedreptate,

Fără de vină a fi de loc.

 

Cum poţi să suferi cu mulţumire,

Nevinovata în asuprire

Să aridice glas în zadar,

Când împotriva voinţii tale

Nimic nu poate ca să te-nşele,

Nici măcar să urmeze un pas măcar ?

 

A ta vedere zăreşte toate,

Mâna ta iarăşi îndată poate

Să zăticnească răul din drum

Şi cu adâncă înţelepciune

Să-mprăştie lumii tot bune,

Spre mângâiere a fi oricum.

 

Deci cu dreptate, naltă Putere,

Dă ascultare unui ce cere

Patriei sale bine, folos.

Cunoaşte-i dreptul uitat de tine

Şi de aceea călcat d-oricine,

Ce i se cade, dă-i cu prisos.

 

Apleacă mâna de o ardică

Şi-ndată fă-o mare din mică,

Să lase nume nemuritor.

Şi-n norii cinstii mult să se-nalţe,

Pe calea vieţii în veci să calce,

De strălucire având un izvor.

 

Trimite-i încă plăcută rază,

Negură tristă să nu mai vază,

Arată-i cerul tot cu senin;

Şi patriotul să aibă fală

A-şi pune viţa naţională

La întrebarea unui strein.

 

Câte acum sufere rele,

Ca vântul praful, în laturi dă-le,

Să nu mai vază nici urma lor

Şi neştiută să nu mai zacă,

Ci împotrivă zgomot să facă

În toată lumea răsunător.

 

Dar ea cu lăcrimi l-a ta fiinţă

În veci închine recunoştinţă,

Să glăsuiască numele tău,

Urmând întocmai voinţii tale,

Cerând şi râvna inimii sale

A-i fi spre pază la orice rău.

 

Dar ce să fie acea lumină,

Ce sus se vede de focuri plină,

Şi dimpreună un zgomot lin ?

Nu crez să fie semn de furtună,

Când de loc vântul nori nu adună,

Când peste toate privesc senin.

 

Nu cumva, Soare, veste să fie

Patriei mele spre bucurie,

Că rugăciunea, ce a făcut,

De către sfântul se-mbrăţişează,

Şi că prin focuri încredinţează

A ei lucrare nu dupe mult ?

Adevăr este acea lumină,

Vesteşte soartă de raze plină,

Ce se găteşte ăstui pământ;

Ce din poruncă supusă vine,

Patriei mele în veci să-nchine

A ei credinţă cu jurământ.

1830, Mai

              

 (Antologia poeziei religioase româneşti de la origini până în prezent,

ed Albatros, Bucureşti, 1992)

Vasile Cârlova s-a născut în 1809 la Buzău (sau Nişcov, comuna Verneşti) și este considerat primul poet din literatura noastră. După moartea părinţilor, copilul pleacă împreună cu cele două surori la Târgovişte şi Bucureşti, fiind crescut de o mătuşă care-i oferă o educaţie aleasă. La 17 ani scrie mici poezii, la 18 ani, Păstorul întristat, la 19 ani, Ruinurile Târgoviştii şi Rugăciune, la 21 de ani Înserare şi Marşul. A debutat în revista Curierul Românesc cu „Ruinurile Târgoviştii” , 20 martie 1830, publicându-i-se antum trei poeme şi postum alte două, operă ce schiţa în numai cinci poezii portretul unei viitoare literaturi.  Poetul moare de holeră la 18 septembrie 1831.( Din volumul „Scriitori buzoieni” – Fişier istorico-literar ,  Alex Oproescu, Buzău, 1980)

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] S-a născut în 1809 la Buzău (sau Nişcov, comuna Verneşti). După moartea părinţilor, copilul pleacă împreună cu cele două surori la Târgovişte şi Bucureşti, fiind crescut de o mătuşă care-i oferă o educaţie aleasă. La 17 ani scrie mici poezii, la 18 ani, Păstorul întristat, la 19 ani, Ruinurile Târgoviştii şi Rugăciune, la 21 de ani Înserare şi Marşul. A debutat în revista Curierul Românesc cu „Ruinurile Târgoviştii” , 20 martie 1830, publicându-i-se antum trei poeme şi postum alte două, operă ce schiţa în numai cinci poezii portretul unei viitoare literaturi.  Poetul moare de holeră la 18 septembrie 1831.( Din volumul „Scriitori buzoieni” – Fişier istorico-literar ,  Alex Oproescu, Buzău, 1980)